Vine mai întâi o voce din noapte. O auzi lângă tine, oriunde te-ai ascunde, ea te gaseşte.  La fiecare colţ de stradă se află o moschee, de acolo vine vocea, este a muezinului, care cheamă la rugăciune.  Abia după rugăciune începe să se facă dimineaţă. Sunt uşor pâcloase dimineţile la Riad. Viaţa însăşi pare să fie aşa pentru un european care se aşteaptă ca, odată ajuns aici, să fie luat în primire, dacă nu din prima zi, măcar din a doua sau a treia, de vreunul dintre vigilenţii membri ai poliţiei religioase sau ai Comitetului pentru promovarea virtuţii şi prevenirea viciilor, pe motiv că s-a uitat prea lung după femeile ce trec pe stradă, chit că pe stradă nu prea trec femei, iar atunci când o fac sunt acoperite din creştet până-n tălpi de abaya, rochia aceea neagră, obligatorie pentru toate reprezentantele sexului frumos, de oriunde ar fi ele, străinele având faţă de localnice avantajul de a umbla totuşi cu faţa descoperită. Dacă mai ai şi proasta inspiraţie de a face câteva poze, precis încasezi nişte joarde pe spinare, urmând ca după asta să ţi se arate direcţia aeroportului! Adică, ia-ţi tălpăşiţa, nemernicule, şterge-o înapoi de unde ai venit! Asta în cazul în care nu se întâmplă cumva să fii răpit! De un taximetrist, de exemplu, aşa cum am păţit-o eu! Aproape că m-a pufnit  râsul! Doar pentru că omul era pachistanez şi nu ştia boabă de engleză, m-a dus în aproape două ore la Muzeul Naţional de Istorie al Arabiei Saudite, care, cum aveam să constat la întoarcere, se află la numai zece minute de mers cu pasul de hotelul la care stau. Mi-au trebuit, recunosc, vreo două săptămâni ca să mă ruşinez de prejudecăţile cu care pornisem la drum. Nimic, dar absolut nimic din ceea ce mă aşteptam să se întâmple nu s-a întâmplat. Adevărat, unui european nu-i este prea uşor să trăiască la Riad. Lipsesc teatrele şi cinematografele. Lipsesc băuturile alcoolice nu doar din resta