Andrei Şerban povesteşte că era un elev „mai mult slab, inegal şi capricios“, pe care învăţătorul turc îl trăgea de perciuni când venea nepregătit. Prefera, chiar şi atunci, lumea sălii de teatru, pe care o descoperise mergând cu părinţii la spectacole.

Vine dintr-o familie de intelectuali şi recunoaşte fără complexe că, în copilărie, nu şi-a bătut prea mult capul cu şcoala. Căuta permanent „o altă realitate“, de aceea vacanţele erau nici mai mult, nici mai puţin decât „un vis“, în care înrola păpuşile în serviciul său, ca regi şi regine, ceea ce, într-un fel, face şi astăzi.

Despre talentul său de „păpuşar“ au scris mai întâi New York Times – prima dată în 1976! („A Fiery Stage Troupe Moving to Paris“, „O îndrăzneaţă trupă de teatru se mută la Paris“) – şi Washington Post şi abia mult mai târziu ziarele autohtone post-decembriste.

E dezamăgit de ce se întâmplă în şcoala noastră de teatru şi spune asta după ce a privit noii actori cu ochii profesorului care predă de 20 de ani la prestigioasa Şcoală de Teatru a Universităţii americane „Columbia“.

Condamnă uitarea cu care sunt trataţi marii actori cât timp mai sunt în viaţă, pentru a deveni „circ social lugubru“ la înmormântări. Pentru bilete la spectacolele sale se dau lupte aproape fizice. Are 69 de ani şi niciun gând să părăsească scena.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi născut în iunie 1943, în plin război, în Bucureşti, iar în timpul copilăriei dumneavoastră soarta ţării s-a schimbat într-un mod dramatic: Regele a fost obligat să plece, comuniştii de tipul cel mai dur s-au instalat la putere... Aţi ştiut, aţi simţit ceva din toate acestea, vă mai amintiţi dacă existau unele discuţii în casă?

Andrei Şerban: Evident că erau discuţii, părinţii mei făceau parte din burghezie, tata avea o poziţie importantă la Banca Regală şi a fost dat afară. Iuliu Maniu (n.r. – lider al Partidului Naţion