În opera compusă de Dan Dediu după „O scrisoare pierdută“ de Caragiale, care a avut premiera duminică, am regăsit societatea românească, însoţită de damf de mici.

Cum ar arăta societatea românească – şi cea de pe vremea lui Caragiale, şi cea de acum – transpusă pe muzică? Desigur, un amestec eterogen, în care maneaua ar sta lângă acordurile marţiale de fanfară, french can-can-ul ar face casă bună cu ritmurile balcanice, iar musicalul hollywoodian şi-ar da mâna cu melodiile neaoşe, folclorice. Actorii politici, chiar şi aflaţi în tabere inamice, s-ar prinde din când în când într-un vals sau ar bate chiuind o horă românească. Aceasta e şi concluzia la care a ajuns compozitorul Dan Dediu, care a transpus în operă „O scrisoare pierdută“ de I.L. Caragiale, unde registrul muzical trece cu uşurinţă de la bossa nova la peşrev turcesc, de la manea la simfonie, de la hora lungă la bolero.

ÎNTRE VALS ŞI MANEA

Fiecare personaj şi fiecare situaţie din opera „O scrisoare pierdută“ sunt caracterizate printr-un gen muzical sugestiv. Discursul de la tribună al lui Caţavencu, în care ne zice cum se gândeşte el „la ţărişoara mea“, este o lăutărească de inimă albastră. Negocierea dintre Tipătescu şi Caţavencu, în care cel din urmă îi spune ce vrea „în oraşul ăşta de gogomani, unde sunt cel dintâi“, se face pe ritm de vals. Altfel, fantele Tipătescu este caracterizat prin tangoul argentinian. Zoe este când languroasă şi seducătoare – şi atunci partitura ei e lirică, când „bărbată“ – şi atunci cel care o însoţeşte e boleroul. Agamiţă Dandanache povesteşte cum era să rămână „fără coledzi“ pe inflexiuni de manea, iar Trahanache ne împărtăşeşte filosofia lui „puţintică diplomaţie“ pe ritmuri balcanice.

Dincolo de muzică (dirijor – Tiberiu Soare), spectacolul de la Opera Naţională beneficiază de o punere în scenă inspirată şi de un decor inovator (regia – Ştefan Negrău