Într-o căsuţă cât o cutie de chibrituri, ascunsă toată în zăpadă, şase copii între un an şi jumătate şi 16 ani îşi trăiesc, desculţi, copilăria. Acolo, în cătunul lor – Lăstuni, comuna Dumitreşti – Moş Crăciun s-a încăpăţânat să nu vină niciodată deşi, spun ei, au fost mereu cuminţi... Ca să poată merge afară, copiii se aşteaptă unii pe alţii: n-au toţi şosete şi nici încălţări, aşa că le iau pe rând, în funcţie de necesităţi... Sărăcia i-a învăţat pe toţi cei şase fraţi să nu aştepte daruri niciodată. Să se bucure că pot mânca veşnicele felii de mămăligă prăjită, unse cu gem. Şi să se limiteze la orizontul îngust al cătunului lor, din care nu pot spera că vor ieşi vreodată. Le-am promis că vă vom relata povestea lor şi vă rugăm, dacă-l întâlniţi cumva pe Moş Crăciun, spuneţi-i că acolo, în ultima căsuţă de pe uliţa satului Lăstuni, cum te duci, pe partea stângă, copiii Nelei Vlăsceanu, cu năsucurile lipite de geam, îl aşteaptă totuşi...
De n-ar fi fost urma buldozerului care-a curăţat uliţa, am fi zis c-am ajuns într-un sat pustiu. Căsuţele tradiţionale, risipite pe înălţimi, păreau adormite sub plapuma pufoasă, albă, aşternută în unduiri molatice peste garduri, peste acoperişuri, peste depărtări... Ramurile copacilor, îmbrăcate de ger în pojghiţe cu sclipiri oţelite completau, într-o nemişcare stranie, tabloul feeric, clintit doar din când în când, de lătratul depărtat al vreunui câine... În curţi, niciun om... Pe cer, nicio pasăre... Doar fuioarele cenuşii de fum ridicându-se din hornuri dădeau de înţeles că oamenii locului, nevăzuţi şi neauziţi, dau cu tifla gerului adunaţi laolaltă lângă sobe. O fi ştiind el, Moş Crăciun, de acest cătun înţepenit în timp, uitat de civilizaţie, aruncat ca din întâmplare, de mâna sorţii, între văioagele Vrancei? O fi ştiind el să-şi mâne renii către copilărimea acestuia?
O feţişoară de fetiţă, c
