Antrenorul lui Şahtior încă îi suspectează de bune intenţii pe Mircea Sandu şi pe Mitică Dragomir.

Mircea Lucescu are o seamă de merite şi un mănunchi de obsesii. Din a doua categorie fac parte părerile lui despre existenţa unui complot universal care i se pune de-a curmezişul carierei în momentele cruciale. Cu prelungire în teoria persecuţiei din partea arbitrilor telecomandaţi de mai-marii fotbalului european şi mondial. Alte marote ale lui Lucescu senior sînt legate de respectul pentru instituţiile puterii, indiferent unde şi cum se manifestă acestea, ori ideea că aproape orice inovaţie din fotbalul contemporan are o legătură nemijlocită cu el. De la echipamentul monocolor pînă la statistica detaliată a unui meci, antrenorul lui Şahtior simte că a pus o cărămidă - mereu prima - la cele mai multe dintre iniţiativele care au dus mai departe fotbalul ca ştiinţă, nu ca agrement.

Dincolo de obsesii, marote şi persecuţii imaginare rămîne o carieră trasată prin muncă tenace şi capacitate intelectuală. La 67 de ani, Mircea Lucescu nu şi-a pierdut suflul. Continuă să-şi pregătească echipele cu pasiunea unui tînăr care de-abia acum se afirmă în meserie. Ştie să şlefuiască, miroase un fotbalist înainte să devină fotbalist. Cîştigă meciuri şi trofee, cîştigă bani, cîştigă respectul oamenilor. Nu ştiu cît este de conştient că prin felul lui de a fi împarte lumea în două tabere, suporteri şi detractori, dar rămîne un personaj veritabil, ale cărui păreri au întotdeauna miez. Mediocrii nu nasc polemici în jurul lor.

Ultima luare de poziţie a lui Mircea Lucescu se referă la pasivitatea conducătorilor Federaţiei şi Ligii în faţa falimentului unor nume importante ale fotbalului românesc. Trimitere explicită la cazurile Craiova, Timişoara şi, mai nou, Rapid sau Dinamo. “Cum puteţi accepta ca astfel de echipe să dispară?”, se întreabă retoric antrenorul care şi-a d