Chiar daca la o prima vedere ar putea parea improbabil, atat legea noua, cat si cea veche agreeaza, in anumite limite, minciuna. Daca reglementarea anterioara se distingea, totusi, sub acest aspect, prin timiditate, Noul Cod civil consacra nu mai putin de sase articole institutiei simulatiei, un mecanism care serveste oricui doreste sa mistifice realitatea juridica.
Aparenta falsa creata conventional poate purta, spre exemplu, asupra apartenentei unui bun la un anumit patrimoniu, atunci cand adevaratul proprietar doreste sa il ascunda de creditorii nesatisfacuti. In egala masura, minciuna creata prin simulatie poate avea si scopul de a ascunde identitatea donatorului unei mari sume de bani, care nu doreste sa iasa in evidenta prin gestul sau generos.
Desi mai elaborata, noua reglementare isi refuza, in continuare, o definitie legala a simulatiei, consacrand, totusi, in premiera formala, denumirea de "simulatie" si contrastand astfel cu vechea reglementare, in care textul relevant parea sa fi fost strecurat mai degraba din greseala printre mijloacele de proba(1).
Noul Cod civil aseaza mai potrivit, in structura sa, dispozitiile incidente materiei, parand sa lamureasca problema naturii juridice a simulatiei, controversata sub imperiul legiuirii de la 1864. Prevederile referitoare la simulatie se regasesc in art. 1289 - 1294 din Cartea a V-a - "Despre obligatii" -, in cuprinsul sectiunii dedicate efectelor contractului fata de terti, din cadrul Capitolului I referitor la contracte. Din aceasta perspectiva, simulatia apare ca ansamblu de acte juridice bilaterale, esentialmente conventionala(2).
Constanta cea mai evidenta a celor doua reglementari consecutive o constituie atitudinea ingaduitoare fata de - ceea ce literatura numeste - "manifestarea minciunii in drept"(3). Atat legiuitorul de la 1864, cat si cel din 2011, recun
