Autoexcluderea Regatului din Uniunea Europeană pare doar o chestiune de timp. Înainte de a face orice gest necugetat, Londra trebuie să calculeze exact cât are de pierdut și cât de câștigat de pe urma unei asemenea rupturi.
«Noi nu visăm la o existență confortabilă și călduță la marginea comunității europene», spunea Margaret Thatcher în 1988. Acum, situația pare să se fi schimbat. Sondajele de opinie arată că majoritatea englezilor ar prefera să părăsească Uniunea Europeană. Iar Partidul Conservator al baronesei Thatcher, responsabil de intrarea Marii Britanii în Uniune acum patru decenii, este divizat între cei care vor să rămână în comunitate, însă cu un grad mare de independență, și cei care vor să plece cu totul. Cel de-al doilea grup ia proporții de la o zi la alta.
Până și cei mai acerbi critici britanici ai Uniunii sunt șocați de viteza cu care se mișcă lucrurile. În Parlament, discursurile antieuropene sunt la ordinea zilei. Facțiunea eurosceptică din Partidul Conservator devine tot mai drastică, la fel cum în Partidul Republican din SUA conservatorismul social s-a transformat dintr-o mișcare internă, este adevărat, influentă, într-una de un radicalism intolerant. Partidul Independenței din Regatul Unit (UKIP), care pledează pentru ieșirea din Uniune, a evoluat dintr-o formațiune marginală într-una tot mai populară. Este doar o chestiune de timp până când Parlamentul va decide organizarea unui referendum privind autoexpulzarea Marii Britanii din UE.
Europa continentală este, la rândul său, surprinsă - și agasată. Reprezentanții săi sunt mirați de atitudinea Marii Britanii față de acest club care, în opinia majorității, a luat-o într-o direcție vădit anglo-saxonă, cel puțin în ultimele două decenii. Sunt dezgustați, de asemenea, de felul în care Anglia se folosește de argumentul plecării ca de un instrument de negociere, mai ales acum,
