Dintre toţi condamnaţii politici în procesele staliniste, Ceauşescu i-a reabilitat public doar pe Lucreţiu Pătrăşcanu şi Ştefan Foriş. Suficient cât să scape de Alexandru Drăghici. Şi să-l scoată pe Gheorghiu-Dej din istoria partidului.

A doua jumătate a lunii aprilie 1968 a fost dedicată dezbaterilor legate de cazul Pătrăşcanu. Au început cu o şedinţă a Prezidiului Permanent, întinsă pe două zile. Spiritele justiţiare sunt încă din acest moment atât de aprinse încât Constantin Doncea propunea să dispară numele lui Gheorghiu-Dej din această ţară.

Apărarea lui Drăghici

Cu următorul pas statutar, şedinţa Comitetului Executiv al CC al PCR, s-au definitivat scenariul şi rolurile pentru plenara Comitetului Central şi şedinţelor din teritoriu. Ordinea de zi, anunţată de Ceauşescu, a restrâns temele la clarificarea situaţiei lui Pătrăşcanu, raportul privind cazul Foriş şi un referat despre militanţi din România care şi-au pierdut viaţa în URSS. Încercările de a-l aduce în discuţie pe Remus Koffler, adjunctul lui Foriş în conducerea PCdR, condamnat şi ucis în acelaşi fel cu Pătrăşcanu, au fost stopate imediat de secretarul general.

Primul la cuvânt a fost Drăghici, pregătit cu conspecte din rapoartele prezentate. „Eu aş întreba cum este acum?“, atacă el citând învinuirea adusă lui Gheorghiu-Dej că nu discuta problemele Ministerului de Interne în „organele colective “, rezolvându-le între patru ochi cu ministrul de resort. Încercând să se apere, a vrut să capteze bunăvoinţa lui Ion Gheorghe Maurer. I-a amintit premierului că el ordonase să fie bătut Belu Zilber, pentru a înceta cu „provocările“. Zilber vrusese să-l incrimineze, în anchetă, şi pe Maurer ca troţkist - moarte sigură pe-atunci!

Zarurile fuseseră însă aruncate şi lui Drăghici i-a fost dat, imediat, să constate pe pielea lui efectele disciplinei de partid. Ceauşescu a numit caz