Una din cele mai controversate legi ale României veacului al XIX-lea, “Legea secularizării averilor mănăstireşti”, a fost votată, acum 149 de ani, la 17 decembrie 1863. Documentul prevedea că: “Toate averile mânăstireşti închinate şi neînchinate precum şi alte legate publice sau daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite la Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai, precum şi la mitropolii, episcopii şi la metoacele lor din ţară şi la alte mănăstiri şi biserici din oraşe sau la aşezăminte de binefacere şi de utilitate publică, se proclamă domenii ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului”.

Susţinută de domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi de guvernul Mihail Kogălniceanu, legea aceasta avea la bază o motivaţie istorică. Se ştie că primele secularizări au început în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, în Anglia şi Franţa. La noi, fenomenul a fost întârziat de atitudinea profund creştină a unor mari domnitori precum Ştefan cel Mare (în Moldova) şi Constantin Brâncoveanu (în Muntenia), care au făcut importante donaţii bisericilor şi mănăstirilor, ridicând relaţia cu biserica la rang de politică de stat. Acestor donaţii li s-au adăugat moşiile dăruite de mari boieri sau dregători. S-a ajuns, asfel, la începutul secolului al XIX-lea ca aproape un sfert din suprafaţa agricolă a principatelor, circa 1 milion de hectare, să aparţină bisericii. Scopul iniţial al sumelor obţinute din exploatarea proprietăţilor era de a proteja aşezămintele religioase, precum şi numeroase aziluri, şcoli, spitale. Cu timpul, însă, pentru a le creşte prestigiul, unele lăcaşuri au fost închinate patriarhiilor de Constantinopol, Alexandria, Ierusalim, Antiohia sau unor mari mănăstiri din Grecia; prin urmare, veniturile s-au transformat din resurse necesare activităţii de cult în simple surse de venit pentru pa