În fiecare an, în perioada asta, se comemorează victimele Revoluției din 1989. Înțeleg asta. În continuare însă nu pot să înțeleg cum e posibil ca la nivel national să existe aproape 200 de asociații ale revoluționarilor din decembrie 1989, aproximativ 70 dintre acestea având dreptul de a elibera certificate de revoluționar. Probabil vă amintiți că în vara anului trecut a fost scandalul cu cele aproape 100 de certificate de revoluționari care au fost declarate nule după ce s-a descoperit că deținătorii acestora făcuseră poliție politică. Au mai rămas însă mulți, foarte mulți revoluționari cu acte în regulă care au văzut Revoluția doar la televizor și căldurică și care în continuare se laudă cu mărețele lor acte de vitejie. Mă enervez de fiecare dată când aud spre exemplu de revoluționarii din Satu Mare (conform Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluționarilor – aici).

Satu Mare face parte dintre acele cinci județe, alături de Botoșani, Maramureș, Vaslui și Teleorman în care nu s-au înregistrat victime civile ale Revoluției). Sunt la fel de penibili ca cei din filmul lui Corneliu Porumboiu – A fost sau n-a fost.

Eram copil în 89. Cu toate acestea, Revoluția pentru mine a fost un eveniment memorabil, nu pentru că aș fi participat direct ci pentru că fratele meu, Victor, era student la Timișoara și a participat cât se poate de direct deși nu se consideră erou. Desigur, n-am să intru în amănunte prea multe despre atmosfera din casa noastră în momentul în care părinții mei au aflat ce se întâmpla la Timișoara (da, ascultau pe furiș, ca toată lumea, știrile din afară). N-am să povestesc nici despre directorul de atunci al școlii(și despre funcțiile lui de acum) unde ei predau, cel care în ședința de urgență dintr-una dintre acele zile le-a spus tuturor (deși știa că ai mei au un copil care foarte probabil era în Piața Operei, deși eram vecin