„La ce mai ajută, oare să scrieţi despre noi? S-a întâmplat aşa de demult”, mă ia în primire, fără ocolişuri, Oma. Aşa îi spun nepoţii, Oma, diminutivul nemţesc de la „bunică”, femeii vesele şi ospitaliere care mi-a deschis uşa casei de pe „hărbărie”.
„Măcar să nu se mai întâmple niciodată pe lumea asta, ce s-a întâmplat cu noi”, îşi răspunde singură.
Am găsit-o împreună cu sora ei, două surori care ştiam că au „o poveste”. Prima dintre ele jovială şi cealaltă mai mult timidă, prima ca o răpăială de ploaie înviorătoare, cea de-a doua potolită, cu mâinile în poală, vorbind doar când era întrebată.
Ştiam doar că sunt două femei care în urmă cu mai bine de 67 de ani, când viaţa abia lumina tinereţe pe fruntea lor, au trebuit să pătimească cumplit doar pentru faptul că se născuseră nemţoaice.
Dădusem peste un subiect consistent de material de presă şi în sinea mea îmi frecam mâinile satisfăcută. N-aveam să ştiu încă peste ce suflete dădusem, peste ce poveşti. Două destine ce trebuie povestite. Măcar să nu se mai întâmple niciodată…
„Ne-au urcat în vagoane, ca vitele”
Hildegard Ludmila Popovici şi Hermine Hieke au 85 şi, respectiv, 90 de ani. În iarna anului 1945, împreună cu alţi etnici germani tineri din Suceava au fost luate de acasă, băgate la închisoare şi după o lună, deportate în lagăre de muncă, în Rusia. Ţin minte amândouă şi astăzi numele bărbatului care le-a bătut la uşă în puterea nopţii, le-a smuls de lângă părinţi şi le-a băgat într-o celulă din clădirea care astăzi adăposteşte Palatul de Justiţie.
Luţi (Ludmila), cea mai mică, avea doar 16 ani şi Hermina 22. Fratele lor, având un handicap din cauza poliomielitei a fost eliberat şi trimis acasă pentru că nu era bun de muncă.
„Pe 11 ianuarie ne-au luat de acasă şi pe 2 februarie, de Întâmpinarea Domnului, am plecat spre Rusia. Văd şi acum... Am m
