Toată suflarea teatrului românesc a tras adânc aer în piept când a auzit că cel mai iconoclast şi mai „obraznic" regizor, e vorba, evident, de Radu Afrim, va pune în scenă singura dramă din scriitura dramaturgului nostru naţional, I.L.Caragiale.

Mulţi se aştep­tau ca regizorul pus de atâtea ori pe şotii să transforme „Năpasta" într-o adevărată comedie şi să-l ia la mişto pe Caragiale, cum a mai făcut cu Cehov sau cu Mihail Sebastian. Numai că şi cei care de-abia îl aşteptau pe Afrim la cotitură să-l acuze de blasfemie şi cei care s-au dus la spectacol convinşi că se vor distra pe cinste pe seama dramaturgiei clasice s-au înşelat teribil.

„Năpasta" în lectura lui Radu Afrim, pusă în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti, rămâne tot „Năpasta", numai că drama este nu doar urbanizată şi adusă la zi, ci chiar eternizată, dacă vreţi. De la Medeea încoace, trecând prin Vitoria Lipan (ba chiar şi prin "Capra cu trei iezi", dacă îmi este permisă această „haltă" în basm), răzbunarea femeii este un soi de poveste siciliană cu un mesaj etern valabil: „Nu te pune cu muierea, căci în slăbiciunea ei e mai tare decât orice mascul."

Sexul ca armă letală

Anca lui Radu Afrim este o femeie care foloseşte cea mai puternică armă a sa, fără jenă şi fără menajamente, ca să se răzbune. Îi ţine în lesă şi pe Dragomir (Mihai Călin) şi pe Gheorghe (Emilian Oprea), cu care pare să formeze un triunghi amoros, ameţindu-i cu parfumul sexului ei, excitându-i, aducându-i până în pragul nebuniei pentru a-i alunga când le e lumea cea mai dragă. O femeie modernă, de succes, ea nu mai are nimic din ţăranca din scriitura originală, ca dovadă că atunci când, zapând printre canalele televizorului, dă din întâmplare peste vechea piesă de teatru "Năpasta" montată de Alexa Visarion, cu tânăra (pe atunci) Dorina Lazăr, Anca de azi ridică din umeri întrebându-se parcă "ce-