În plină criză socială şi morală, pe fondul unei vieţi politice maladive, şcoala ar fi trebuit să fie o anticameră septică a societăţii, în care tinerele generaţii să fie educate pentru a schimba viitorul României. O şcoală puternică, decentă, onestă şi morală este poliţa de asigurare pentru un viitor sănătos şi decent al naţiunii române. Fireşte, suportul verbal nu are legătură cu realitatea, la fel cum un profesor aflat la catedră nu poate băga cu pâlnia inteligenţă în capetele învăţăceilor. Dar când cel de la catedră este cel care are nevoie de educaţie, de reciclare, de o urgentă schimbare a propriului comportament, cine vine să ne asigure că elevii şi studenţii nu vor considera că întreaga societate este bolnavă, că modelul promovat de profesor, deşi imoral, este cel care asigură succesul în viaţă.

În permanent contact cu studenţi din mai multe centre universitare din România, dar şi cu tineri aflaţi la sudii în străinătate, nu pot să nu sesizez deplorabila atitudine a profesorilor universitari români. Generalizarea, deşi riscantă, este justificată prin faptul că nu există grupă de studenţi, fie ei din Cluj, Sibiu sau Bucureşti, care să nu se plângă, în principal, de ABSENŢA profesorilor de la catedră şi în final şi a seminariştilor. Cu alte cuvinte, prima lecţie predată studenţilor este aceea a lipsei de responsabilitate în faţa datoriei. Prea mulţi dintre profesorii universitari au ajuns să ţină cursurile prin corespondenţă, Internetul fiind singura cale de comunicare şi contact cu studenţii. Pentru ce se justifică atunci cursurile de zi? În aceste condiţii,  pentru ce bugetul de stat susţine zeci de universităţi, mii de facultăţi, la care nu sunt ţinute cursurile? Sub ce justificare decanatele şi rectoratele continuă plata profesorilor? Aceasta fără să mai vorbim despre faptul că, fiind unităţi bugetate, vorbim de o infracţiune în condiţiile în car