În pofida subtitlului ei modest, cartea de referinţă a lui George Ardeleanu este, fără dubiu, monografia pe care N. Steinhardt o merita.
Treptat, profilul moral-intelectual al lui N. Steinhardt (ca şi cel al lui Ion D. Sîrbu) se transformă într-un reper, într-o epocă a libertăţii pe care nici unul, nici altul nu au apucat-o, dar în spiritul căreia au scris. Doi autori greu clasificabili şi cu biografii pe măsura cărţilor: receptarea lor critică şi posteritatea sunt în strânsă legătură cu un conţinut existenţial dramatic.
Dramatice au fost, nu mai puţin, şi experienţele altora, colegi de lot Noica-Pillat, în cazul lui Steinhardt, ori colegi de Cerc Literar sibian, în cel al lui Sîrbu. Însă detenţia ori spectrul ei, şantajul, tortura fizică şi psihologică i-au făcut pe alţi, nefericiţi, experimentatori ai lagărului socialist să clacheze, să cedeze şi să devină elemente (fie şi neimportante) ale angrenajului. Scriitorii respectivi şi-au „compensat“, cel mai adesea, căderea prin Operă, într-o schizoidie ea însăşi dramatică şi putând fi înţeleasă. Cu cât biografia secretă, trasă în nume de cod şi delaţiuni la Securitate, a fost mai consistentă, cu atât Operei literare i s-a dat o majusculă ferită, cu o repulsie psihanalizabilă, de macularea „Istoriei“. În ceea ce-i priveşte pe aceşti nefericiţi „colaboraţionişti“ cu „ocupantul intern“, legătura între viaţa şi opera lor, între biografie şi bibliografie este alterată. Documentele scoase la lumină în ultimii ani au afectat receptarea unei creaţii literare în sfera consacrată a autonomiei estetice. Este un reflex aproape involuntar: cu cât criticul parcurge mai multe delaţiuni ale lui „Artur“, cu atât poeziile rafinat-moderniste ale scriitorului semnând în clar sunt mai greu de citit cu seninătate şi de evaluat în mod obiectiv.
Termenii sunt inversaţi la Steinhardt. Corpusul docume
