În paleolitic, cînd oamenii trăiau din vînat, hoția nu exista. Omul era nomad, el nu avea decît atîtea bunuri cîte putea să poarte asupra sa. Atunci cînd grupul uman reușea să vîneze, prada era împărțită și consumată rapid. Fiecare lua atît cît i se cuvenea, în funcție de poziția pe care o ocupa în ierarhia grupului. Nu aveai cum să furi. Totul se petrecea sub ochii celorlalți. Mai multe grupuri își puteau disputa un teritoriu de vînătoare. Grupul cel mai puternic (mai numeros sau mai inteligent sau mai solidar) intra în posesia teritoriului, alungîndu-i sau ucigîndu-i pe cei din grupurile rivale. Teritoriul era luat, nu furat.

Hoția apare în neolitic, odată cu trecerea la agricultură și sedentarism. Cerealele nu sînt consumate imediat după recoltă, ci sînt stocate pentru perioade lungi de timp. În afară de rezervele de hrană, oamenii neolitici au și mult mai multe bunuri decît pot purta asupra lor. În plus, grupurile umane neolitice sînt și mult mai mari decît cele ale vînătorilor paleolitici. Toate acestea sînt condiții de apariție a hoției. Poți fura de la ceilalți hrană și bunuri. Fiind într-un grup numeros, ai destule șanse să nu fii depistat. A fura înseamnă să poți trăi cu o mai mică risipă de energie, de muncă. A fura devine un avantaj în selecția naturală, pentru că poți hrăni mai mulți copii. În condiții extreme, cum ar fi foametea, avantajul de selecție al hoților devine hotărîtor. Cînd ești hoț, solidaritatea cu membrii comunității și responsabilitatea față de ei sînt minime. În caz de foamete, trăsăturile acestea de caracter devin decisive pentru supraviețuire. Prosperitatea comunității neolitice depinde într-o măsură covîrșitoare de capriciile naturii. O secetă sau o inundație pot reduce drastic o populație neolitica. Supraviețuiesc cei care nu ezită să le ia celorlalți mijloacele de supravițuire. Repetate de-a lungul a sute de generații, capr