„Așa suntem noi, plagiatorii, mai votați“ – sintagma surprinde, sintetic și trist, esența bătăliei politice din anul care stă să se încheie, bogat în experimente politice, în explorări, prin bogăția formelor de critpo-autoritarism sau în inovații conceptuale dintre cele mai surprinzătoare.
Alegerile din 9 decembrie nu au făcut decât să pună sigiliul legitimității degajate de votul popular pe un regim care nu garantează nimic, cu excepția surprizelor, cel mai adesea neplăcute, de tot felul. Iar pseudo-opoziția parlamentară, rezultată în cel mai bun caz dintr-o incapacitate cronică de a se adecva situației și de a deveni vizibilă chiar pentru potențialii susținători, este deja pur decorativă. Ea este gajul respectabilității unei majorități care ne întoarce simbolic în urmă cu 23 de ani și care dezgroapă, una câte una, toate temele dragi naționalismului ceaușist de la sfârșitul anilor ‘80, le amestecă abil cu un bouquet garni de arome democratice și le ambalează cu hârtie patriotică. Cum altfel se pot explica derapajele naționaliste din ce în ce mai evidente prezente seară de seară pe postul de televiziune al guvernului, Antena 3, diatribele antieuropene și pledoariile sămănătoristo-populiste?
Paradoxal însă, parlamentul ieşit în urma alegerilor din 9 decembrie nu e nici pe departe rezultatul unei distorsiuni a votului, nu e o aberație creată de redistribuire, ci e, dimpotrivă, imaginea fidelă a regimului politic românesc: prea confuz pentru a putea deveni sintetic, prea corupt pentru a fi cu adevărat solidar, prea neinstruit pentru a fi coerent. Excepțiile – vor exista întotdeauna – nu fac decât să confirme regula. Eșecul la nivel discursiv al campaniei anticorupție este cât se poate de grăitor, iar episodul Stan, care a servit drept scenă de final precedentului parlament, aruncă o umbră previzibilă pentru ce va însemna con