Unui tînăr talentat i se întinde un covor roşu cu spini. Ghiciţi ce va face.
Maxim arde să vină la Steaua. Ar face orice. Ar veni pe jos, de-a buşilea sau în mers pe mîini, cu ochii în lacrimi şi bătînd din crampoane pe ritmul lui “Sînt fericit”. Dar e avertizat: îi va fi greu. Adică nu greu, foarte greu. Un infern, ce mai. Un ritual de trecere pe sub crampoanele celor bine înfipţi în iarba lui Reghe. Ca în NBA, unde Joakim Noah, fiul lui Yannick şi rookie pe milioane de dolari, trebuia să aducă gogoşi veteranilor. Şi Doamne fereşte să fi greşit umplutura!
Piciul face cunoştinţă cu biciul. Pînă să zică da au ba, Alexandru e pus la punct, preventiv. Maxim trebuie să uite cum îl cheamă. Iar dacă dă semne că strîmbă din nas, i se varsă în ochi legiunea de superfotbalişti care au luat poziţia de drepţi de la prima ofertă, renunţînd la bani, onoruri şi pişcotul de la desert doar ca să aibă infinita onoare de a juca la Steaua. Povestea e veche. Această echipă cu ego nemăsurat şi cu un orgoliu justificat de performanţa maximă (şezi blînd, Alex!) a fotbalului românesc nu negociază. Chiar dacă patronul e gata să ofere bani şi oameni la schimb, Steaua nu acceptă pe nimeni mai mare decît ea. Umilinţă. Ceea ce, în siajul dezmăţului ultimilor ani, care lasă oameni şi pasiuni pe drumuri, nu e tocmai rău. Doar că totul începe să semene cu bancul acela cu tipul care face sex sălbatic toată seara cu o tipă superbă, iar cînd e întrebat: “Şi ea?”, “A, ea n-a venit”.
Cică n-ar prea veni. E nebun? Nu. Ştie că e bun. Are tupeu, carismă. E din generaţia care nu mai stă cu capul în pămînt. La fel ca Iancu, care l-a lăsat fără vorbe pe tătucu’ de la palat, Maxim nu acceptă hamul. Îşi ştie rasa, îşi vede viitorul. A făcut prostii, a fost dat înapoi, dar asta nu l-a pus la colţ. Miroase a destin cu aceşti puşti plini de o personalitate înfricoşătoare, amintind de detenta un
