În momentul în care la Bruxelles se decide asupra propunerii de buget a Comisiei Europene pentru exerciţiul financiar al Uniunii 2014-2020, România se află poate într-o mai mare confuzie decât la începutul perioadei 2007-2013, când inexperiența cu mecanismele UE putea să-și spună cuvântul în fața ineficienței. Dacă Rezoluția adoptată de Parlament, în detrimentul unei poziții formulate de Președintele în funcție, poate demonstra ceva partenerilor europeni și cetățenilor români, acel lucru este o lipsă și mai mare de viziune comună a forțelor politice.

Nevoia arzătoare a momentului este, fără echivoc, cea a unei viziuni, a unui punct terminal la care România și cetățenii săi să aspire și către care să se îndrepte. În contextul european din care face parte țara noastră, Europa2020 reprezintă un astfel de punct spre care ne îndreptăm. România și-a formulat ținte precise, dar evoluția lucrurilor nu este prea optimistă, după cum ne este prezentat și pe website-ul Comisiei Europene:

„Unele dintre obiective rămân greu de atins. În special pentru investițiile în cercetare și dezvoltare, rata de ocupare, rata de părăsire timpurie a școlii și numărul de persoane expuse riscului de sărăcie sau excluziune. România trebuie să își intensifice eforturile pentru accelerarea atingerii obiectivelor strategiei Europa 2020 ca baza pentru orice inițiativă de creștere economică”

Iată deci cum cercetarea și dezvoltarea, rata ocupării locurilor de muncă, procentul cetățenilor bine educați precum și incluziunea socială reprezintă punctul de plecare pentru orice inițiativă de creștere. Iar cum austeritatea fără stimuli de creștere și-a arătat limitele, oricare dintre noile planuri de guvernare vor trebui să prioritizeze nu fiscalitatea sau deficitul bugetar ci piața muncii.

În acest sens, regionalizarea – ca proces instituțional care sprijină piața muncii ca prio