Romanul Ploile amare își asumă o demonstrație literară despre cum s-a ajuns la dezagregarea satului românesc, despre rolul sinistru al traumelor camuflate sub frică, după colectivizare, despre cum se desenează linia aberației genetice din care s-a ivit omul nou, al zilelor noastre.
Una dintre marile surprize din ultima vreme este prozatorul Alexandru Vlad. Optzecist experimentat, dar nu neapărat de prima linie, din ramura clujeană, de felul ei mai rezervată la capitolul inventivitate, Vlad pune pe masă un roman masiv și o nouă siguranță de sine. Ploile amare respiră confortul cărții care „ți-a ieșit“, care s-a salvat cumva singură din manejul ambițiilor și concurenței, căreia nu-i mai pasă de așteptări, mode și succes. E pur și simplu un roman reflexiv, la modul subtil şi inteligent, pe o temă lustruită de vreme, tasată sub straturile de conformism, tezism și veleitarism: (post)colectivizarea. Riscul pe care și-l ia autorul crește încă mai mult dacă adăugăm parabola, cifrul „vintage“ al acestei proze cu alură de fluviu nepăsător și lent.
Romanul se întinde pe 445 de pagini compacte, cu o pedantă lipsă de grabă, limpede, îngrijit, cursiv. În primă instanță, contactul cu o asemenea scriitură poate provoca iritare: ce Dumnezeu, unde ne trezim? Cum poți începe, în 2011, un roman cu fraza: „- Evident, spuse doctorul Dănilă, bătrânul are cancer la prostată. Uite aici formațiunile acestea“ (subl. mea)? Apoi: e oare normal să reproduci așa reflecțiile unui căruțaș: „Caii sunt proști. Dar nu atât de proști ca oamenii. Era zicala favorită a lui Zaharie și o spusese de atâtea ori încât nu-și mai amintea de unde o știe, dacă nu cumva o inventase el însuși într-un puseu de inteligență, luciditate și scepticism. Nu cunoștea aceste cuvinte, dar, în viclenia lui rudimentară, nu-i erau străine decât noțiunile“? După 20-30 de pagini, irita
