După un an în care Caragiale a fost montat și jucat în toate teatrele importante ale României, sentimentul spectatorului iubitor al scenei este că asistă la un atelier de observaţie psiho-morală aplicat unui eșantion bine selectat.
Teatrul Naţional din Craiova a reușit în acest an să monteze trei spectacole Caragiale: O noapte furtunoasă și O scrisoare pierdută, ambele în regia lui Mircea Cornișteanu, directorul instituţiei, și D’ale carnavalului, spectacol semnat de Alexandru Berceanu.
Primele două spectacole pe care le-am văzut la Craiova au fost o întâlnire de excepţie cu două dintre cele mai reușite texte ale dramaturgiei românești. O noapte furtunoasă este plasat într-un spaţiu la limita dintre intravilanul și extravilanul unui oraș, casa fiind pe jumătate o vilă cândva superbă, ridicată la finele secolului al XIX-lea, iar cealaltă jumătate o încercare de modernitate, cu geamuri termopan și finisaje care au eliminat dichisul arhitectural vechi al clădirii. Chiriac locuiește într-o dubiţă în faţa casei și se deplasează cu o motoretă mică, iar Spiridon își are locuinţa într-un cort. Nu mai fumează ţigări, ci a trecut la „iarbă“ și alte chestii grele, ceea ce-l face capabil să vadă bine ce se întâmplă în gospodăria stăpânului său, Jupân Dumitrache. Casa cu etaj este protejată de o poartă electrică grea, asemănătoare cu cele care protejează depozite industriale. Acţiunea dinamică din text și-a păstrat actualitatea și în noul context, plasat, evident, în zilele noastre, undeva, la o margine de oraș aflat în expansiune. Scena Naţionalului craiovean este o binecuvântare, dar și un blestem pentru orice scenograf. Fiind una dintre cele mai mari scene din România (atât ca adâncime, cât și ca deschidere și înălţime), orice decor trebuie să fie capabil să umple fără să sufoce, respectând proporţiile – ceea ce-i reușește de mi
