Dacă aş avea vreo trecere la Ion Iliescu, l-aş sfătui să îşi modifice titlul faimoasei sale cărţi în Revoluţie şi pomană. Fiindcă în asta s-a transformat eroicul moment din decembrie 1989: într-un motiv de cerşetorie al unor revoluţionari cu certificat.
Nu ştiu cum se face, dar românii reuşesc să îşi mînjească şi cele mai eroice şi emoţionante momente din istorie. Şi din viaţa lor.
Asta reuşesc acum revoluţionarii… îmi cer scuze, un grup de revoluţionari cu patalama din Timişoara. Au ieşit în stradă, chipurile ca să comemoreze 23 de ani de la începutul revoluţiei. De fapt ca să ceară iar pomană. Să li se întregească indemnizaţia. Că au ieşit să protesteze şi cînd le-o tăiase Boc şi uite că s-a putut. Acum să le dea banii înapoi. Că ei au luptat la revoluţie. Si luptă, si dă-i, vorba lui Agamiţă Dandanache. Că, dacă nu era rost de bani, de ce să mai fi făcut revoluţie?
„Noi nu am cerut această lege, dar ştiţi cum e, dacă dai unui copil o jucărie, e mai greu să o iei după aia. Oamenii şi-au făcut planuri, iar acum sunt exterminaţi”, a declarat unul din liderii revoluţionarilor din Timişoara.
Faţă de guvernul Boc am avut o atitudine ambiguă. Am fost de acord cu unele măsuri, altele m-au revoltat. Dar tăierea indemnizaţiilor revoluţionarilor a fost una pe care am susţinut-o fără rezerve. Nu pentru că revoluţionarii n-ar fi meritat recunoaşterea meritelor lor, ci pentru că povestea cu indemnizaţia seamănă foarte bine a pomană. N-am auzit ca în decembrie 1989 revoluţionarii să fi strigat: “Vrem o rentă de la stat!” Parcă altele erau idealurile acelor oameni frumoşi şi curajoşi – care nu sînt, nu pot să fie aceiaşi cu cei care urlau în ianuarie şi urlă şi acum să li se dea bani, bani, bani. Că de-aia au murit ei la revoluţie.
Nu sînt eu potrivit să judec dacă o asemenea indemnizaţie li se cuvenea sau nu celor care au luptat în revoluţie. Dar şt
