* interviu cu poetul Nicolae Boghian * Eşti cel mai recent membru al Uniunii Scriitorilor care trăieşte la Neamţ. De ce te-ai hotărât atât de târziu să faci cerere de primire în această breaslă? - În 1986, după apariţia romanului “Stare de ecou”, apreciat de critica literară, am depus la Asociaţia scriitorilor Bucureşti un dosar de primire şi am aşteptat un răspuns, care n-a mai venit. După revoluţie, m-am dus să-mi reînnoiesc cererea, dar dosarul dispăruse şi nu am mai insistat. Când Eugen Uricaru a venit la conducerea Uniunii mi-a transmis să reiau demersul, însă au intervenit alte urgenţe, legate de sănătate, şi aşa m-am pomenit că toţi care mă cunoşteau, auzind că nu sunt membru al breslei, ridicau contrariaţi din sprâncene, iar unii se întrebau dacă nu cumva m-am lăsat de literatură.
* Ce te-a determinat să alegi o carieră militară? Cum s-a împăcat poetul din tine cu viaţa la ordin? - Eram prin clasa a cincea când am citit cunoscutul, pe atunci, roman al Cellei Serghi, “Cantemiriştii”, o frescă bine romanţată a vieţii dintr-un liceu militar. Eu păşteam vaca pe malul şanţului la Ghigoieşti, iar ceea ce se întâmpla în cartea aceea mi se părea ceva fabulos. Aşa că, imediat ce s-a ivit ocazia, am pornit ca din puşcă spre liceul militar, ignorând sfaturile mamei, ale unui unchi care fusese ofiţer de carieră şi ale unei colege de şcoală căreia îi scriam versuri în orele de limba rusă. Paradoxal, în toată perioada în care am făcut studiile militare nu am regretat libertatea pe care aş fi avut-o în mediul civil, ci absenţa fetelor, faptul că nu aveam cui să mai trimit bileţele cu versurile mele şi să împărtăşesc gândurile despre dragoste şi idealuri înalte! Acum, dacă mi s-ar pune întrebarea ce aş face dacă aş mai fi din nou pe malul şanţului cu “Cantemiriştii” în mână, aş urma fără ezitare sfaturile mamei, ale unchiului şi ale colegei de clasă, despre c
