Arta contra regimului comunist a fost - chiar adesea - practicată, dar ea absolut niciodată nu a semănat cu arta românească din Artistul şi Puterea.
Generozitatea, cumsecădenia şi acel nespus farmec protocolar prin care breasla artistică se arată bine crescută, distinsă, adorabilă nu fac decât să ţeasă borangicul diafan ce-nvăluie atent, cu mare grijă şi pricepere, un ditamai Kalaşnikov, descărcat, la năduf, cu belşug de gloanţe-n ţeasta victimei. Gloanţe oarbe, din fericire, precum textul şcolăresc publicat de Observator Cultural(„Artistul şi puterea“ doamnei Ruxandra Garofeanu nu este „Harfistul şi torpoarea“ domnului Erwin Kessler, semnat de „Valer Artemis“, pe 7 decembrie 2012), care-şi face, se pare, o tradiţie şi un titlu de glorie din a găzdui, pentru a patra oară cel puţin, în ultimii ani, un atac (incompetent şi atât, ca şi celelalte) la adresa mea. Probabil că orientarea politică a respectivei publicaţii o face să ia atitudine faţă de orice pare să aducă atingere culturii de stânga (ceea ce întăreşte de altfel presupunerea de fond din articolul meu iniţial din 22, aceea că în Artistul şi Puterea nu e vorba despre contrapunerea a două entităţi antagonice, ci despre suprapunerea celor două feţe ale aceluiaşi regim comunist, ce se arată fie ca propagandă stridentă, în arta oficioasă, fie, în arta semioficială, ca ideologie internalizată, sublimată estetic în sinea artiştilor care, chiar dacă nu aveau mereu caviar la stânga, puneau cu dreapta neîncetat funde mămăligii, să nu explodeze).
Publicarea unui text rudimentar, de o asemenea amploare a vulgarităţii, sub pseudonim, descalifică Observator Cultural din start sau, mai precis, îl califică potrivit aroganţei unei noi/vechi puteri ce renaşte sub ochii noştri. Nu îmi fac iluzii că dreptul meu la replică va fi publicat în această formă. Ultima dată când am
