Anul acesta, lumea cinematografului mondial a sărbătorit centenarul naşterii regizorului italian Michelangelo Antonioni. El a venit pe lume la 29 septembrie 1912, într-o familie înstărită, petrecând o copilărie fericită la Ferrara, unul dintre oraşele italiene recunoscute pentru eleganţa sa şi pentru exemplarul său plan urbanistic. După şcoala secundară şi institutul tehnic din localitate, tânărul Antonioni a frecventat Universitatea din Bologna, de unde a obţinut o licenţă în ştiinţe economice. În timpul studiilor, a prins gust pentru lumea spectacolului şi a creat, exclusiv din studenţi, o companie de teatru, cu care a montat opere de Cehov, Ibsen, Pirandello şi chiar scrise de el însuşi. A semnat articole în cotidianul „Corriere Padano“ din oraşul natal, încercând totodată să realizeze un scurtmetraj pe 16 mm. În 1940, după doar trei luni de studiu al tehnicii de film la Centrul Experimental al Cinemato­grafiei din Roma, a devenit redactor la revista „Cinema“ şi a început să scrie câteva scenarii. I s-a propus să meargă în Franţa, ca asistent al lui Marcel Carné, dar acesta din urmă nu l-a privit cu ochi buni pe cel ce venea dintr-o ţară care invadase Franţa, astfel că tânărul s-a întors în patrie. După război, Antonioni a reuşit să-şi facă debutul cu scurtmetrajul „Gente del Po“, în care, pe un fundal pe care-l avea la suflet (Padul), a abordat povestea unor pescari, oameni simpli, descriind condiţiile lor de viaţă şi sentimentele acestora. Era un fel de neorealism avant la lettre. Dar tânărul cineast avea să se despartă curând de neorealism, odată cu primul său film de lungmetraj, „Cronica unei iubiri“ (Cronaca di un amore), din 1950. Avea meritul de a fi primul film care analiza în profunzime un mediu abordat mereu cu superficialitate – cel al înaltei burghezii din Milano. O dramă a unui triunghi, cu noutăţi stilistice privind sublinierea ciudă­ţ