Tatăl Lilianei a fost cel mai mare duşman al angajării ei la bibliotecă. Adică de ce să stea fata pe un scaun să păzească nişte cărţi prăfuite, dacă era atîta treabă de făcut în casă? Cineva trebuia să mai meargă şi pe la pădure, aveau animale de îngrijit, plus că, la un moment dat, i-ar fi plăcut să-i rupă uşa şi vreo doi nepoţi. Cum se mai spunea pe la Coada Lacului – locul unde Bicazul se termină într-un ochi de apă prelung cît o lacrimă de rămas bun –, femeia ar cam trebui să fie păstrată pentru viaţa dinăuntru, nu pentru cea dinafara curţii. Iaca, na! Să piardă vremea într-o bibliotecă!? Pentru cîţiva lei...

Acolo, la ei la Hangu, cei mai mulţi dintre săteni încă aşteaptă seceta – cînd se retrag apele, se uită în zare, spre mijlocul apei, acolo unde era vatra vechiului sat, să-şi întîlnească umbra fostelor gospodării de pe fundul lacului. Sînt urmaşii celor strămutaţi atunci cînd s-a deschis şantierul „mării dintre munţi“ – cum titra presa pe la sfîrşitul anilor ’60 despre lacul de acumulare de la poalele Ceahlăului. Biserica, acoperită atunci de ape, n-a mai fost ridicată niciodată pe coama dealului, unde sînt acum casele cele noi şi, de fiecare dată cînd se prăpădeşte cineva prea tînăr sau vine pe capul lor vreo nenorocire de secetă, preferă să creadă că sfinţii de pe fundul apei trimit cîte o canonadă către muritorii care au făcut ca pînă şi sfînta catapeteasmă să ajungă bună de înecat.

Liliana a fost prima pe care am sunat-o. Începusem să caut rost printre ideile venite de la Organizaţia IREX, prin care Fundaţia „Bill & Melinda Gates“ răspîndea milioane de dolari către bibliotecile din toată lumea – adică trimiteau calculatoare şi se asigurau că în fiecare loc există un post de bibliotecar ocupat cu normă întreagă şi o conexiune la Internet –, iar din lista de posibile poveşti, a ei părea cea mai fără miez. Mi se spusese doar că Liliana face a