Niciodată nu am putut, în propria mea limbă, să mă manifest în public – întotdeauna am avut o reţinere pe care, până azi, nu am putut să mi-o explic. Am ţinut discursuri strălucite, aplaudate de sute de oameni, în engleză, franceză, italiană sau spaniolă, în locuri diferite, de la Consiliul Europei şi până la Universitatea din Guadalajara, din Sofia şi până în Singapore...

Cu toate acestea, limba română mă strânge la dificultatea de a o folosi în public, în spaţii mai generoase, cu o audienţă mare şi mă constrânge la a nu putea acţiona volumul aşa cum ar fi necesar, ci a îl bloca undeva, în zona lui piano sau a surdinei continue... Nu ştiu să strig în limba română, după cum nu ştiu să ridic tonul sau să joc teatru în română... Azi am realizat de ce mi se întîmplă, de ani buni, acest lucru: pentru că nu pot striga în limba în care mă rog! E şi motivul pentru care, deşi aş fi putut de multe ori să rămân în diferite colţuri din lume, mult mai tentante şi mai prospere, nu am făcut-o! Nu pot avea un dialog cu Cel de Sus altfel decât în limba maternă; nu pot să fiu eu, cel care se exprimă pe sine şi în rugă şi în discurs... De altfel, oratoria nu a făcut niciodată parte din arsenalul meu, cum nici teatrul nu a fost terenul unde să mă pot simţi acasă. Chiar dacă ambele au ceva spectaculos (iar aici termenul e clar că vine de la accepţiunea de bază a spectacolului), m-am simţit mult mai eu în spaţiul intimităţii personale, continue, discrete...

Explicaţia mi-a venit de la lumina artificiilor şi cea a lumânării; pentru toată lumea, artificiile înseamnă invazie de lumină, adăugată unui sunet exploziv, puternic, pătrunzător. Artificiile sunt teatrale, fascinante, colorate, atrăgătoare, voluminoase, tentante, irezistibile... Cu forme din ce în ce mai ciudate, ele brăzdează cerul şi creează spectacole în noapte, iar despre ele se vorbeşte mereu altfel decât