Scriam, într-un articol anterior, despre expoziţia „Dinu Lipatti“, deschisă la „Aiurart“, inclusă în seria manifestărilor dedicate omagierii ilustrului pianist, orga­nizate de redactorii radio Monica Isăcescu şi Ştefan Costache, prin Asociaţia „Opus“ – grupul „MuziCArte“, în colaborare cu Radio România Muzical şi Filarmonica bucureşteană. Dar „oferta“ a continuat prin prezentarea filmului documentar realizat la TVR de Ruxandra Ţuchel şi Oana Drăgulinescu, având o cotă de inedit nu prin readucerea în prim-plan a muzicologului parizian Grigore Bărgăoanu (ca şi în precedentul docu­mentar francez, din 2010, destul de neinspirat, de altfel), ci prin fragmentele de dialog cu profesorul Dragoş Tănăsescu, binecunoscut cercetător al pianisticii lipattiene, precum şi prin secvenţele descoperite în arhiva TVR, în care profesoara lui Lipatti, Florica Musicescu (din păcate citind anost un text), pianista Maria Fotino, ilustra Nadia Boulanger sau Madeleine Lipatti, soţia maestrului, punctau câteva trăsături definitorii ale omului şi muzicianului stins mult prea curând. Poate că pelicula este doar un început, urmând să fie dezvoltată şi completată cu asemenea mărturii de real interes. Desigur, este interesant ca tineri pianişti să-şi argumenteze admiraţia faţă de arta celui omagiat, dar cred că, spre exemplu, Valentin Gheorghiu (contemporan cu Lipatti) sau poate chiar Radu Lupu (deşi se ştie că refuză orice interviu) ar avea infinit mai multe de spus, având şi prestigiul şi anvergura internaţională incontestabile, dar şi cunoaşterea efectivă a feno­menului. „Zilele Lipatti“ au fost încununate, la 2 decembrie a.c., când se împlineau 62 de ani de la nemurirea artistului, printr-un inedit „maraton“ pianistic, propunând recitaluri susţinute de interpreţi extrem de diferiţi. I-am ascultat pe chilianul Alfredo Perl (în Beethoven, Schumann, Ravel, tehnic, surprinzător de dista