Dialog cu scriitorul CONSTANTIN HREHOR, Laureat al Academiei Române

– Sunteţi un om al tainelor, care, ştim, nu vă scoateţi gloria la tarabă. Dar… taina tot s-a rupt / s-a revelat: aţi fost nominalizat, validat şi proclamat, în Aula Academiei Române, în calitate de premiat al acestui forum naţional. Cum s-a întâmplat?

– Concis aş spune că e un răspuns după 40 de ani de condei. Dar ar fi o infatuare şi mă voi exprima astfel: sunt truditori valoroşi care însumă şi mai mulţi ani şi care au semnat titluri cu rezonanţă. Nu un premiu, o medalie îl fac pe autor înalt, prestigios – sunt nume celebre de dinainte de a se inventa coroniţele glorioase, nume care stau pe socluri inexpugnabile înfruntând ere, stiluri, curente, vremi şi vremelnicii. Dar, dincolo de această retorică, întorcându-mă la eveniment, pot spune că, între zilele însumate într-o biografie, câteva sunt excepţii: a fi născut, a-ţi cunoaşte Mama, Tata – unici precum Dumnezeu –, a fi învestit cu un anume rang şi responsabilitate, a cunoaşte o Iubire unică, a avea un prunc, un nepot, a muri… Toate venind din Unicitate şi întorcându-se în unicitate.

– Iar în biografia dvs., între cele invocate, ziua de 13 decembrie 2012 face parte din şirul scurt al excepţiilor…

– Evenimentul este sublim – e şi unic şi irepetabil. E în această aură însă un paradox: Premiul vine din cea mai înaltă instituţie a României (din Creierul neamului românesc) – peste Uniunea Scriitorilor, peste Societăţi şi Fundaţii – asta e partea pozitivă (din paradox), dar e şi… o dată în viaţă! Aşadar după această distincţie nu mai e loc decât de… epilog. În anecdote vorbeam cu poetul Ion Mureşan – laureat şi el în această ediţie – că după Premiul Academiei pot urma doar Bellu, Eternitatea, Pacea… (În „distracţia” asta a fost şi Radu Mareş, şi el laureat la secţiunea proză).

– Mă întorc la o exprimare metaforică: „O z