Să mergi prin troiene ca să vezi „Troienele" pare a fi curată fatalitate. Dar exact acest lucru s-a întâmplat de curând, când, în ciuda nămeţilor, a viscolului şi a condiţiilor vitrege din trenurile româneşti, am pornit la drum, ca Ana lui Manole din baladă, spre Iaşi, ca să văd unul dintre cele mai mari spectacole de teatru ale secolului XX.

Mizând totuşi pe faptul că apocalipsa nu era programată chiar în aceeaşi zi cu premiera, am ignorat codul galben de ninsoare dorind să revăd după 22 de ani remake-ul unui spectacol care la vremea lui mi-a marcat destinul. Era un eveniment de neratat, căci nu se întâmplă în fiecare zi să participi la un moment istoric. Spre încântarea spectatorilor de azi şi de ieri, Andrei Şerban a montat din nou cea mai spectaculoasă parte a legendarei sale „Trilogii" , „Troienele", la Opera din Iaşi.

Teatrul ca exorcizare

După toate sondajele de opinie şi după toate exit-poll-urile teatrale, dacă le putem spune aşa, atât cronicarii, cât şi simplii spectatori care au trecut în ultimele două-trei decenii pragul teatrelor recunosc în unanimitate (iată că unanimitatea e şi ea bună la ceva, atunci când nu e vorba de politică) că cel mai bun spectacol montat vreodată pe scenele româneşti este „Trilogia greacă", pus în scenă de Andrei Şerban la Naţionalul din Bucureşti în anul 1990.

Spre uzul cititorilor mai tineri este cazul să facem puţintică istorie. În chiar primele luni de după Revoluţie, teatrul (ca şi circul) se mutase în stradă. Piaţa Univeristăţii devenise zona liberă de neocomunism, iar pe peluza din faţa Teatrului Naţional greviştii foamei protestau împotriva regimului lui Ion Iliescu, care confiscase revoluţia. Se cânta „Mai bine mort decât comunist" şi se susţinea punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, care cerea o minimă lustraţie, şi anume ca foştii nomenclaturişti şi securişti să nu candideze în