În 1946, primul slogan al Consiliului Artelor a fost „Ce-i mai bun pentru cei mai mulţi“. Ar trebui să ne punem întrebări despre bugetele de austeritate şi despre ce-şi poate permite sau nu Marea Britanie. Pe măsură ce guvernul nostru ne informează că această economie distrusă nu-şi poate permite să le plătească un salariu minim celor mai săraci cetăţeni, oare ce le putem oferi noi? Îşi pot duce copiii în parc, ar putea înota, practica sporturi în cadrul unui centru de recreere sau pe un teren de fotbal. Într-adevăr, aceste lucruri sînt importante. Dar la fel de importantă este existenţa unei biblioteci ca centru al unei reţele de servicii culturale, pentru copii care nu au unde să meargă, copii care nu au cărţi sau o cameră proprie, pentru părinţi stresaţi, pentru studenţi care au nevoie de un loc de studiu şi găsesc aici mai mult decît le poate oferi Google, pentru oameni în vîrstă care doresc un loc sigur în afara casei, pentru comunităţi şi grupuri de lectură, pentru cursuri sau discuţii şi, desigur, pentru computere şi IT.

Bibliotecile de pe teritoriul Marii Britanii încearcă să ofere cît mai mult comunităţilor pe care le deservesc şi în mod special cetăţenilor cu salarii scăzute şi resurse puţine. Există, totuşi, confuzie în jurul rolului bibliotecilor. Ce sînt ele? Cum ar trebui să se schimbe şi să evolueze? Ce loc au într-o lume modernă bazată pe Internet, unde cartea în sine ar putea să dispară?

Cînd privim la ultimele tăieri bugetare din Newcastle, putem observa de unde porneşte această confuzie – „Biblioteci, timp liber şi cultură“. Dar cultura nu-i totuna cu timpul liber – deşi ai nevoie de timp liber pentru a avea îndeletniciri culturale –, iar bibliotecile nu sînt timp liber în modul în care un centru sportiv reprezintă acest lucru. Bibliotecile pornesc cu cel mai înalt scop – de a educa prin intermediul unei cărţi. Primele biblioteci pub