De fiecare dată cînd intru în Casa Poporului, rebotezată Palatul Parlamentului, mă simt apăsat, iritat şi văd cum s-a îngroşat de la precedenta mea vizită stratul de slin de pe podele, cum s-au mai tocit covoarele şi cum auriul roşcat al ornamentelor metalice o dă spre cocleală. Pe-afară zidurile îmbătrînesc urît: alb-gălbuiul de odinioară a căpătat o paloare cenuşie ca feţele morţilor. Uşile glisante ale uneia dintre intrări nu mai glisează. Folosiţi uşa din stînga! La etajul unde aveam treabă, m-au indispus şi nişte manechine îmbrăcate în costume naţionale şi băgate în cutii de sticlă. Pe coridoarele lungi, un frig pe care nu-l simţi de la început, dar care dacă apucă să te pătrundă, nu te părăseşte prea repede. Studiouri de televiziune înşirate unele lîngă altele, separate de pereţi imaginari. Auzi ce se vorbeşte şi la concurenţă. Se toacă aceleaşi subiecte: Noul guvern, documentul semnat de Băsescu şi de Ponta, miercuri noaptea, cel pe care Băsescu i l-a dat la Bruxelles lui Martin Schulz, ca-ntre preşedinţi, să-l vadă televiziunile.

Dincolo de un lung perete transparent, de sticlă, reporteri care pescuiesc cîte un ales al patriei îmbrăcat în negru pentru a-l transforma în invitat. Stau de vorbă cu unul dintre aleşi, proaspăt senator, fost primar pedelist de Slatina care a demisionat din PDL înainte de alegeri şi a fost reales la locale sub stindardul USL. La parlamentare a sărit de 70%. E convins, zice, că din senat îi va sluji mai bine pe slătineni. (N-am apucat să-l întreb dacă a dat şpagă pentru cazare şi pentru o maşină mai acătării, ca alţii.) Eram mai curios să-i aflu părerea, din experienţa lui, la ce nivel se fură mai mult: local sau central. Răspuns de om antrenat: să nu punem răul înainte, un suflu nou, încrederea populară. Dar guvernul ăsta? îl încerc. Nu muşcă: „Cec în alb pentru premierul Ponta!” Îi sugerez care e diferenţa dintre cei pe c