Sensurile noi ale cuvîntului provocare au apărut destul de repede după 1989; am scris acum vreo 20 de ani despre ele, cu destulă uimire, constatînd cum un termen pînă atunci preponderent negativ devenea brusc pozitiv. Schimbarea se explica prin calchierea unor sensuri ale cuvîntului englezesc challenge, adăugate termenului românesc care părea să-l traducă cel mai bine. E drept, abstractul provocare este explicat (în DEX) prin trimitere la verb („acţiunea de a provoca şi rezultatul ei“), iar verbul are, printre înţelesurile sale, şi pe cel de „a chema, a invita pe cineva să participe la o competiţie, la o întrecere“, ceea ce justifică echivalarea cu challenge. Pentru cuvîntul românesc erau însă mai frecvente şi caracteristice sensurile trecute pe primul loc în dicţionar, mai ales „a aţîţa, a întărîta, a incita pe cineva (sfidîndu-l)“ (DEX). Aşadar, provocarea e în primul rînd aţîţare, întărîtare, sfidare; dicţionarul adaugă şi o specializare juridică, cel puţin la fel de negativă: „a aduce pe cineva (prin acte de violenţă, lezarea demnităţii sau alte fapte ilicite) într-o stare de surescitare favorabilă comiterii unei infracţiuni“. Cu o totală indiferenţă faţă de aceste accepţii mai mult sau mai puţin tradiţionale, noul sens (corespunzînd celui definit în Merriam-Webster „a stimulating task or problem“) transmitea ideologia gîndirii pozitive, propunînd modelul cetăţeanului competitiv, fixat într-o atitudine curajoasă şi bătăioasă, arzînd de nerăbdare să înfrunte, cavalereşte, cît mai multe dificultăţi care să-l oţelească. Transmis de filme comercial-teziste şi de limbajul de lemn corporatist, provocare a devenit o formulă magică (obligatorie în interviurile de angajare), a cărei funcţie socială este de a lipi o etichetă pozitivă pe situaţiile neplăcute, nedorite, periculoase etc. În aceste condiţii, se tinde către transformarea sa într-un eufemism care să preia t