Îl cheamă Valentin şi are cinci ani. Locuieşte în satul Raşca, din comuna Gura Caliţei, împreună cu ceilalţi trei fraţi ai săi şi părinţii, Ionica şi Nelu Petrea. N-a mers prea des la grădiniţă. Naveta de câţiva kilometri pe jos, dus-întors, e prea mult pentru picioruşele sale. Oamenii mari i-au închis şcoala din sat, în care funcţiona şi grădiniţa. Cu toate astea, băieţelul a învăţat destule colinde şi, chiar dacă Moş Nicolae nu l-a vi¬ zitat, el se încăpăţânează să spere că măcar Moş Crăciun se va opri şi la casa lui, să-i aducă mult doritele jucării... Şi cine ştie, poate chiar să-i redeschidă şcoala din sat ca să aibă parte, cel puţin alături de ceilalţi copii ai locului, de bucuria serbărilor trăite împreună...

Valentin este cel de-al treilea dintre cei patru copii ai familiei Petrea, din Raşca. A avut ghinionul de a veni pe lume într-o casă sărmană, în care banii câştigaţi din munca cu ziua, de către tatăl lui, sunt mereu insuficienţi pentru a-i putea face, lui şi fraţilor săi, prea dese bucurii. În familia sa, sărbătorile, că sunt de iarnă, de Paşte sau aniversări ale zilelor de naştere, n-au însemnat vreodată motiv de prea mari bucurii. Cel mult câte-un bănuţ scăpat de tată, cu care picii să dea fuga la magazinul sătesc să-şi ia ceva dulce. Sau, de Crăciun, zgâitul la bradul pe care l-au avut, ce-i drept, întotdeauna.

Şi anul ăsta, ca şi în cei trecuţi, copiii şi-au pus imaginaţia la încercare creând ei înşişi, din diverse ambalaje mai mult sau mai puţin strălucitoare, podoabe de agăţat pe crengi, printre cele câteva globuleţe... Dar nu se plâng. Nici ei, copiii, şi nici părinţii lor. Nelu, tatăl, s-a străduit şi a muncit de are palmele bătătorite, pentru ca acum, de Crăciun, să le asigure măcar hrana: un porc pe care l-a îngrijit tot anul. În satul în care locuieşte zice că pentru toţi, e tare greu. „Nu tu serviciu, nu şomaj, nici vre