● Après mai (Franţa, 2012), de Olivier Assayas.
Nici roz-bombonizare de tip Taking Woodstock, nici mcdonaldizare superioară de tip The Dreamers, nici condamnare sau tăvălire prin deriziune (ca în Fratele meu e fiu unic) a revoluţionarismului (de stînga) şaizeci-optist, Après mai al lui Olivier Assayas (care nu va fi proiectat prea curînd la noi) e frumoasa cronică a unei „educaţii sentimentale“ în sens flaubertian, în Franţa anilor 1971-1972, pe fondul fîsîirii luptei revoluţionare. Protagonistul e un adolescent născut (ca şi autorul) un pic prea tîrziu pentru a putea să participe la marile proteste din mai ’68 şi redus la a se agita un timp printre ultimele unde de şoc – graffiti-raiduri, tipăriri de manifeste, dispute doctrinare, ocazionale bătăi cu jandarmi.
DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Teatrul existenţial Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith! Evadare prin evazionism Numele lui e Gilles, ca şi al protagonistului lui Assayas din L’eau froide (1994), un film plasat în aceeaşi epocă, dar care face abstracţie de tumultul ei politic – asta spre deosebire de monumentalul său Carlos (2010), care examinează terorismul de extremă stîngă rodit (parţial) în acele zile fierbinţi de mai. Confesiunea scrisă adresată de cineast văduvei lui Guy Debord, Alice, şi publicată în 2002, sub titlul Une adolescence dans l’après-Mai (O adolescenţă post-mai), constituie tot un efort de a face ordine – vorbind de astă dată în numele propriei persoane – în complicata moştenire şaizeci-optistă. Moştenire care pentru Assayas include relaţii precum cea cu revista Cahiers du Cinéma (pe care a coeditat-o între 1980 şi 1985, contribuind la cîrmirea ei în afara apelor roşii şi stătute în care o afundase precedenta echipă redacţională) sau cea cu diversele forme de agitprop cinematografic promovate de Cahiers în perioada lor extremist-politizată (şi practicate, pent
