M-am tot întrebat ce diferenţă genetică există între români şi celelalte popoare, de apărem noi altfel decât alţii. La inventarul elementar şi pe baza unei simple vizualizări exterioare, arătăm ca ceilalţi. Dacă, însă, i se oferă oportunitatea de a deschide gura, recunoşti românul din prima. În primul rând, în zona politicii.

Îmi amintesc că unul dintre miniştrii Europei, fiind bănuit de nereguli în legătură cu conduita sa de şofer, a demisionat, deşi s-a declarat nevinovat. Chris Huhne și-a dat demisia din funcţia de ministru al energiei și climei din Marea Britanie, după ce s-a aflat că acesta a ascuns de poliție faptul că a condus automobilul cu exces de viteză, trecând punctele de penalizare în contul soţiei sale. Declaraţia fatală, care l-a băgat pe britanic în belele, aparţine soţiei care, în anul 2011, ar fi declarat, după divorţ, că în anul 2003 s-ar fi petrecut evenimentul. Deşi a pledat nevinovat, pentru a nu exista suspiciuni asupra unui membru al guvernului Marii Britanii, ministrul a demisionat, urmând să-şi rezolve problema pe persoană fizică.

În antiteză cu acest comportament civilizat, în România am asistat, zilele trecute, la tentative de nominalizare ca miniştri a unor persoane trimise în judecată pentru fapte, de regulă, de corupţie sau în legătură cu incompatibilităţi ANI. Atunci când presa a început să urle că raţiunea schimbării guvernului PDL cu cel USL nu a fost aceea de a o înlocui pe (încă) nevinovata Udrea cu alţii, de acelaşi calibru penal, însă îmbrăcaţi în alte culori, au apărut pe posturile publice oficialităţi care au declarat că, până nu sunt judecate şi condamnate, persoanele respective se bucură de dreptul de a fi considerate nevinovate.

Acum, sigur, nimeni nu poate contrazice prezumţia de nevinovăţie a trimişilor în judecată. Ba chiar este bine ca oricare persoană să se bucure de această prezumţie, în deplinătat