Mutarea achiziţiilor publice în sănătate din ograda spitalelor în cea a Ministerului Sănătăţii ar putea produce mari schimbări în împărţeala banilor din sistem. Se revine astfel la situaţia anterioară lui 2008, atunci când licitaţiile din sănătate nu se aranjau local, ci la nivel naţional. Restauraţia este însă doar parţială, iar eficienţa ei discutabilă.
Cum încearcă guvernul să împace capra fără să supere varza
România rămâne un ținut al paradoxurilor: deși este țara europeană în care se cheltuie cel mai puțin pentru sănătatea fiecărui locuitor, în același timp este țara care a avut cea mai mare rată de creștere a cheltuielilor cu medicamente din ultimul deceniu. Dar această creștere susținută nu a fost simțită pozitiv și în rândul populației. Concluzia, în formularea raportului FMI din octombrie 2012, este că, „înainte de a-și crește cheltuielile, România ar trebui să se ocupe de ineficiența sistemului său sanitar“.
Dar uităm adesea că pentru organizațiile mondiale de tipul Băncii Mondiale sau al FMI prioritară nu este bunăstarea cetățenilor obișnuiți, ci, mai degrabă, capacitatea statului de a-și returna datoriile la timp. Comportamentul este firesc pentru niște instituții bancare, iar guvernul, care depinde financiar de ele, încearcă să satisfacă această așteptare fără a tulbura prea mult apele intereselor de acasă.
Astfel că, în septembrie 2012, atunci când Ministerul Sănătății era condus încă de precautul doctor Vasile Cepoi, guvernul României s-a angajat în fața FMI să „îmbunătăţească sistemul de achiziții al spitalelor, mai ales prin licitații centralizate“. Scopul declarat: rezolvarea paradoxalului dezechilibru financiar din sistemul medical românesc.
Luna noiembrie a adus o salvă de declarații oficiale în care erau subliniate aspectele pozitive ale centralizării, dar fără posibilitatea verificării obiective a v
