● Conu Leonida faţă cu reacţiunea, de I.L. Caragiale, regia Silviu Purcărete; scenografia: Dragoş Buhagiar; muzica: Vasile Şirli; cu: Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Florentina Ţilea / Cătălina Sima. Teatrul Naţional Bucureşti

(Titlul articolului nu îmi aparţine, după cum se va vedea mai jos)

Leonida (Victor Rebengiuc) şi Efimiţa (Mariana Mihuţ) intră în scenă îmbrăcaţi elegant. El poartă smoking şi pantofi de lac cu scîrţ (sic!), ea, rochie de seară cu sclipici şi pantofi cu toc. Se aşază uşor intimidaţi pe canapea, iau microfoanele în mîini şi „fac“ politică. Ceva nu e la locul lui în această scenă, există o stîngăcie familiară, parcă am mai văzut-o undeva, dar unde anume e greu de spus. Dialogul binecunoscut din piesa într-un act a lui Caragiale – Conu Leonida faţă cu reacţiunea – continuă, sentimentul de déjà vu e tot mai puternic şi nu se datorează notorietăţii textului. Ceva din atitudinea celor doi, acea stinghereală combinată cu o reţinută nevoie de a epata, un fel de fîstîceală jucăuşă aminteşte de o constantă cotidiană, încă neidentificabilă. După un timp, brusc, ca o iluminare, îmi dau seama ce lipsea din decor: un ecran TV. Oamenii noştri sînt extraşi din mulţimea care îşi dă cu părerea la televizor. Vocea poporului materializată. Stereotipii de gîndire puse într-o limbă de lemn viciată gramatical. Şi totuşi, parcă mai e ceva în scena asta. Se simte o atmosferă de cabaret chiar în absenţa, în primă fază, a oricărui element muzical. Leonida şi Efimiţa par teleportaţi pe scena unui Chicago politic. Prin urmare, apariţia servitoarei Safta (mult mai tîrziu) ca o cîntăreaţă de music hall pare ceva natural.

DE ACELASI AUTOR Această tăcere care ţîşneşte Despre tigri şi frică Cînd sufletul se scurge din sticlă Un Dumnezeu hippiot Spectacolul lui Silviu Purcărete la Teatrul Naţional din Bucureşti, atît de aşteptat, rezervă spectatorului cît