Coreea de Sud marchează o pagină de istorie importantă în întreaga regiune a Asiei de nord-est prin desemnarea unei femei în fruntea statului. Doamna Park Geun-Hye mai încarnează însă şi o anume idee de continuitate întrucît ea este fiica unui fost dictator faţă de care mulţi sud-coreeni nutresc o anumită nostalgie.

In principiu ori de cîte ori o femeie este propulsată într-o astfel de funcţie ar trebui să considerăm că suntem în faţa unei veşti bune. Lumea a fost condusă întotdeauna, cu puţine excepţii, de bărbaţi. Iar dacă facem bilanţul dramelor şi al masacrelor, al ororilor şi al crizelor care au punctat istoria umanităţii, nu s-ar spune că dominaţia masculină în sfera puterii a fost o reuşită.

Din cînd în cînd, apariţia unei femei pe firmamentul decizional crează cîte o breşă, devine chiar sursă de oxigen. Deşi uneori femeile sunt, în politică, mai dure şi chiar mai nemiloase decît bărbaţii. In Marea Britanie, fosta “doamnă de fier”, Margaret Thatcher, şi-a asociat numele unei forme de ultraliberalism care pentru mulţi era incompatibil cu ideea de... feminitate.

In Germania, doamna Angela Merkel este şi ea o veritabilă forţă politică, un caracter solid şi prea puţin flexibil, iar în acest moment este greu de spus dacă doctrina sa economică are chiar efectul cel mai bun asupra Europei.

Pe plan internaţional s-au remarcat în ultimul timp şi alte femei cu responsabilităţi importante. In Statele Unite, doamna Hillary Clinton, care s-a aflat timp de patru ani în fruntea diplomaţiei americane, a lăsat o impresie puternică, şi nu este exclus să se prezinte peste patru ani la prezidenţialele americane. In Brazilia doamna Dilma Roussef şi-a impus un stil personal şi este acum chiar mai populară decît mentorul ei, fostul preşedinte Lula da Silva. Ca să nu mai spunem că vocea acestei femei preşedintă a unei mari ţări în plină expansiune econom