Adriana fereşte un copil de furia unei mame deraiate.
Gyözö face mobilă pictată, cîntă la vioară şi organizează tabere internaţionale de creaţie.
Sergiu montează ecrane pe stradă şi invită lumea la meci sau la film, cînd nu se duce în vizită la bătrîni, ca să le pună cîntece de demult.
Iuliana conduce o ludotecă şi un muzeu.
Eugenia culege poveşti care – vorba unui gînditor – împiedică lumile de dinaintea noastră să se scufunde.
Ilie poate fi trezit în miez de noapte, dacă are cineva o urgenţă.
Viorica îi împrieteneşte pe vîrstnici cu Internetul.
Altă Adriana scrie poezii şi asigură paginarea şi tehnoredactarea unei reviste literare.
Dumitru adună obiecte şi fotografii vechi.
Maria se ocupă cu excursiile virtuale prin muzee, temple şi catedrale.
Sînt cu toţii bibliotecari. Înainte să-i cunoască, mintea noastră încleiată în prejudecăţi vede în ei un batalion de vietăţi vlăguite, din care au rămas doar aburul lecturilor de altădată şi umbra deasă a blazării. Nimeni nu-i poate bănui de viaţă adevărată, bucurie sau chef de şotii. Nu. Bibliotecarul este, după canonul ideilor fixe, grav, sacerdotal, clorotic, încruntat şi palid. Păzeşte idei aşa cum alţii păzesc butoaie cu carburanţi sau lăzi cu muniţie. Are pete de ficat pe mîini, obraji scofîlciţi, cearcăne pînă la bărbie, degete uscate şi o anume lentoare care nu corespunde secolului, mileniului şi, în general, vieţii. Cere linişte în sala de lectură şi te penalizează dacă întîrzii la restituirea cărţilor. Atît.
Ce arată rîndurile de mai sus? Nimic altceva decît uşurinţa cu care luăm preconcepţiile drept adevăruri. Bibliotecarul de azi a evadat din fişa de altădată a postului. A dobîndit dexterităţi la care altădată nu visa, a primit răspunderi noi şi a învăţat că rosturile şi posturile se schimbă odată cu lumea. La rîndul ei, biblioteca a încetat să fie o alcă
