Distrugerea statuilor din motive politice şi înlocuirea lor cu altele pentru a imprima în memorie o altă ideologie au fost inventate de Revoluţia franceză. În 1792, Adunarea Legislativă a decretat înlăturarea statuilor de regi, care erau expuse în locuri publice, şi topirea celor de bronz, ca să fie turnate tunuri. În 1793, a fost instituit cultul Raţiunii în scopul de a descreştina Franţa. Catedrala Notre-Dame a fost transformată în templu al noii divinităţi. În Piaţa Bastiliei, acolo unde fusese închisoarea dărîmată de revoluţionari, s-a ridicat o statuie colosală a zeiţei Raţiune în faţa căreia corul cînta un Imn Libertăţii. O amintire a acelui cult patriotic era probabil în intenţia lui Daniel Rosenthal în 1848, cînd, la Filaret, a înălţat o statuie a „României deliverate“, un ghips care a durat numai cîteva zile.
DE ACELASI AUTOR Johnny Un caz de mutilare Portarul şi rubinul Ce o să mai citească studenţii? Lectura cărţii Bucureşti. Materie şi istorie. Monumentul public şi distopiile lui (ed. Anca Benera şi Alina Şerban), pe care ICR a publicat-o anul trecut, cu o traducere engleză şi ilustraţii (foarte bine alese), mi-a adus aminte acest precedent istoric. Frumosul volum este constituit din contribuţiile unor eminenţi istorici ai artei şi muzeografi români şi străini care şi-au ales să comenteze 13 monumente dispărute. Toate îndeplinind o misiune politică, au fost suprimate fiindcă misiunea lor era perimată. Nici unul n-a ţinut mai mult de 60 de ani: istoria, la români, se grăbeşte. Cele mai longevive au fost monumente omagiale şi comemorative dinainte de Primul Război Mondial, mărturii ale unui regim care, împărţit între liberali (I.C. Brătianu, Eug. Carada, Pake Protopopescu) şi conservatori (Lascăr Catargiu), a construit societatea românească într-o simbioză de tradiţie organică plus modernitate de împrumut. Take Ionescu care, într-o carieră de 30
