Elena Ceaușescu, rămasă în țară în timpul vizitei lui Ceaușescu în Iran, se luptase cu “huliganii” și “golanii” de la Timișoara, și a ordonat să se tragă în plin în mulțime, iar cadavrele să fie incinerate, iar cenușa lor să fie aruncată pe câmp, pentru a șterge orice urmă a revoltei. Mărturie la iadul de atunci sunt declarațiile celor care au stat față în față cu moartea. Dorința de scăpa din jugul comunismului a fost mai presus de orice pentru tinerii care au avut curaj să spună GATA!!!. Populația întreagă a Timișoarei se revoltă împotriva sistemului comunist și împotriva lui Ceaușescu. Ziua de 20 decembrie 1989 începe la Timișoara cu o nouă încercare a autorităților de a stopa revolta cetățenilor. Muncitorii timișoreni nu mai pot fi ținuți în fabrici, iar angajații de la mai multe întreprinderi se îndreaptă din nou spre centrul orașului. Orașul de pe Bega nu mai avea răbdare, iar timișorenii nu mai aveau liniște – gustaseră din libertate. Primii timișoreni care s-au îndreptat spre centrul orașului au fost angajații Uzinei Optice Timișoara, iar lor li s-au alăturat, rând pe rând, muncitori de la toate celelalte fabrici din oraș. Zeci de mii de manifestanți au mers spre centrul Timișoarei strigând: “Fără violență!” și “Armata e cu noi!”. Într-adevăr, Armata Română nu a mai tras în timișoreni în acea zi. Ordinele panicate de la București, prezența în Timișoara a generalilor Ștefan Gușă, Victor Atanasie Stănculescu, Mihai Chițac și Gheorghe Radu, bâlbâiala de la centru în legatură cu instituirea stării de necesitate, toate acestea au contribuit la o stare de panică ce a dus, paradoxal, la o încetare a focului. Că Armata a fraternizat cu timișorenii în ultimul ceas sau că a fost rezultatul unei stări generale de haos, încetarea focului din partea militarilor a fost percepută de către protestatari ca un armistiţiu. Timișorenii ajung în Piața Operei și în fața Comitetulu