Oana e mare acum… Tatal ei, pe care l-am cunoscut, s-a dus demult. Mono e cel care a oprit tramvaiele in Piata Maria. Eram Blackie pentru el, e porecla pe care a inventat-o… Candva, Ioan Craciun, unul din bunii mei prieteni, un artizan al Proclamatiei de la Timisoara, mi-a spus ca noi vom prinde vremurile cand amintirea Timisoarei ‘89 va fi disparuta… Nelu n-a mai prins vremurile astea… Eu, da!
Despre Garjoaba Dumitru imi amintesc adeseori… Am fost impreuna la scoala generala apoi liceul ne-a despartit. Era mai mare ca mine cu vreo 4 ani… Dupa generala ne vedeam rar, prin statii de tramvai, pe strazile din cartier. In dec ‘89, la liceu fiind, si eu, si el, am fost pe strazile din Timisoara. Eu, din pura curiozitate, recunosc. As putea spune chiar ca am vazut inceputurile iuresului si asta pentru ca in drumul meu spre casa, asteptam tramvaiul in P-ta Maria, acolo unde Laszlo Tokes vorbea celor adunati sa-l sustina. Eram un gura casca. Nimic mai mult… imi amintesc ca lasam in mod intentionat sa treaca vreo 2-3 tramvaie tocmai ca sa-mi prelungesc starea de gura-casca… sa-i privesc pe cei care se adunau in fata casei pastorului si protestau… Pe 17 dec, intr-o duminica, am iesit cu prietenii din liceu la o cofetarie, Flora, aflata la cativa pasi de centrul Timisoarei. Recunosc, din nou, cand am auzit impuscaturi si am vazut helicoptere deasupra orasului, am fugit acasa…
A doua zi, din nou… A treia zi… A patra zi… Eram un gura casca pe vremea revolutiei. Am fost zilnic in piata impreuna cu prietenii. Dar doar la matineu… De fiecare data cand se insera, plecam acasa… De fiecare data cand auzeam impuscaturi, fugeam spre casa. Florin a ramas. In prima zi, in a doua…, in a treia zi… Doar eu urcam in tramvaiul 7, din Piata Maria, cel care ma ducea spre casa. El, Constantin-Dumitru , ramanea… in Piata Operei, in centru, pe Opera, e o placa din marmura pe car
