Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu am avut, duminică dimineaţă, o ţîră de ghinion. Auzisem de la nişte prieteni că e foarte frumos la Tîrgul de Crăciun organizat în Piaţa Universităţii, din Capitala patriei noastre. Trecusem pe acolo de mai multe ori, dar nu mi s-a arătat norocul să pot intra, să gust din atmosfera pe care prietenii mei o zugrăviseră în cuvinte dintre cele mai frumoase. Însă duminică, pe la prînz, am zis că nu mai e chip. M-am aventurat, prin zloată, prin bălţi şi şleauri, spre locul cu pricina. Ţin să menţionez, de la bun început, că m-am dus cu traista de entuziasm doldora de marfă. N-am plecat programat nici să strîmb din nas, nici cu chef de găsit nod în papură. Şi, ca să fie clar, pe cei care se grăbesc să spună că, de fapt, lucrurile stau invers tocmai pentru că declar treaba asta, îi contrazic categoric. Sau, după cum am zis din prima frază, poate că am avut eu ghinion şi am nimerit pe-acolo într-una din zilele mai puţin bune.
DE ACELASI AUTOR Formidabila armă biologică Spectaculoasele abilităţi ale păsărilor de pradă "În odaie intunerec, în orchestră melodramă" Gata! Mă mut la ţară! Mai întîi, în drum spre Tîrgul de Crăciun, am trecut pe lîngă una dintre frumoasele biserici ale Capitalei. Din nişte difuzoare, urlau cîntări. Să-mi fie cu iertare, dar chiar urlau. Biserica e un loc al pioşeniei, al rugăciunii, al căutării liniştii, măsurii, drumului spre porţile nevăzute ale spiritului. Atunci cînd locul de reculegere e dotat cu boxe de plastic din care hîrîie, ca-n gară, la volum maxim, nişte glasuri, fie ele şi frumoase în adevărul lor, te încearcă o senzaţie de disconfort. Cînd se zbiară peste tot, cînd totul e o urlătorie şi o agresiune la adresa tuturor simţurilor, a trece pe lîngă o biserică din care se răcneşte e un motiv de mare tristeţe. Postul Crăciunului, ca orice post, e o perioadă de adîncă meditaţie. Cum să meditezi urlînd?
