de N. I. DOBRA
20 decembrie 2012 23:23
1 vizualizare
A-A+ Aşa îmi spunea o prietenă în urmă cu ani şi continua: "Abia aştept să-mi vând apartamentul, să cumpăr o căsuţă în Cristian sau în Şura Mică, să am un pic de grădină, să cresc nişte orătănii, să pun murături în cămară, să am cartofii mei, varza mea în pivniţă, să fac vinul meu şi ţuica mea, la Ignat, un godac, să am podul plin de afumături... Viaţă liniştită, nu stres, nu balamucul din oraş. Puteţi veni oricând la mine să vă relaxaţi, să mâncaţi şi să beţi «sănătos», bio şi eco."
Am încercat s-o conving să renunţe la idee, cu argumente: "Am locuit patru ani la ţară şi eram tânăr, dar tot nu m-am acomodat. Aveam, cum zici, de toate cele, dar îmi lipseau prietenii, anturajul, cancanurile, Bretter-ul, Împăratul Romanilor, cinematograful, teatrul. Abia aşteptam să vină sâmbătă: o luam la picior, 7 kilometri pe hula Amnaşului, ajungeam la Stelu, la şosea, la "ia-mă nene". Nu mai spun ce deprimant era de la sfârşitul toamnei până la jumătatea primăverii: frig, umezeală, noroaie, cer plumburiu, ciori croncănind a moarte, copaci golaşi, oamenii închişi fiecare în casa lui, pe lângă sobe. Bărbaţii ne mai întâlneam seara la crâşma gestionată de doamna Belea, într-o pivniţă luminată de un bec chior căcat de muşte, la mese şchioape, unde sătenii veneau doar când aducea bere la butoi, pentru că vinuri şi rachiuri îşi făceau ei. Ne întâlneam noi, veneticii, "intelectualii": doi dascăli, inginerul agronom Matei, un holtei bătrân de la CAP, Szanto, tehnician la IAS, care avea plăcerea să ronţăie pahare după ce se oţelea, deşi cârciumăriţa îi dădea din cele cu buza groasă şi gata... începute cu o seară înainte (N-avea decât doi dinţi sus şi doi jos, dar îi folosea cu multă dexteritate!) Sigur, Cristianul şi Şura Mică nu se compară cu Amnaşul, dar nici cu Sibiul, în celălalt sens."
Nu m-a ascultat, pe
