„Aşteptînd mila stăpînirii“, scrie boierul Dinicu Golescu pe la 1826, „noi numai ne naştem şi putrezim în oraş“. Or, această aşteptare nu e uşoară, „cîte cinci şi zece ani, sau pînă ne va veni rîndul“. Aşteptarea este deseori recompensată cu accesul la putere, la slujbe, la bani, chiar dacă presupune abandonarea moşiilor, a adevăratei bogăţii, prin pînda neîntreruptă la porţile curţii domneşti. Boierii primei modernităţi româneşti nu prea au abilităţi economice sau financiare, ci îşi construiesc averile, carierele, prin slujbele oferite de domn, slujbe pentru care se bat fără întrerupere. Or, aceste dregătorii, în aparatul administrativ al puterii, aducătoare de importante privilegii, se obţin prin metode clintelare în care reţeaua, familia, rudenia, mita, protecţia joacă un rol important. În raportul său către von Militz, consulul austriac Kreuchely, la Bucureşti (1820-1833) oferă cîteva repere. Patru însuşiri sînt necesare pentru a „parveni pînă la cele mai înalte dregătorii ale ţării“, dincolo de protecţie, un candidat trebuie „să fii intrigant, să ştii să dai mită, să fii frumos sau bogat“. Meritul? Ar veni şi el ca o a patra însuşire, dar „dacă nu-l pui alături de una din calităţile mai sus pomenite“ nu există merit. Pentru Kreuchely, protecţia este principala pîrghie în obţinerea unei slujbe, este umbrela sub care se pot comite o serie de abuzuri, infracţiuni care nu aduc mai niciodată şi excluderea din tagma dregătorilor.
DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocări „Omului făcut“ sau despre succesul social Voi lua ca exemplu cazul clucerul Dumitrache Brăiloiu. Cu ajutorul fraţilor Hagi Ianuş Costa Petru, boierul reuşeşte să obţină dregătoria de mare logofăt. La 4 noiembrie 1818, aceştia cer intervenţia consulului rus Pini şi a marelui ban Emanuel Brâncoveanu pentru ca proteja