Cloud Atlas (Atlasul Norilor) este genul ăla de film care te pune serios pe gânduri. De pildă, m-am gândit foarte serios după cele trei ore ale sale de ce mama lui Tom Hanks am dat eu 25 de lei pe bilet. De asemenea, este un film care promovează cititul de cărți și asta e întotdeauna un lucru bun. Ca să fiu mai precis, după cele trei ore, primul lucru pe care am vrut să-l fac a fost să caut cartea s-o citesc și să mă conving că filmul e de vină. Mai mult decât atât, e genul ăla de film la care nici măcar nu poți să prinzi un somn bun.

După prima oră ești absolut convins că o să se întâmple ceva în următoarele două ore și ar fi păcat să pierzi ceva important, mai ales că ai plătit 25 de lei. După primele două ore, nu mai ești așa de sigur, dar speri că șpilul peliculei îți va fi dezvălui în ultima oră. În ultimele 15 minute nu mai are rost să dormi. La începutul filmului eu aș rula următorul avertisment: „Voi ce intrați, lăsați orice speranță. De a dormi”. Într-un mod foarte dubios, ultimul film de trei ore la care am dormit sănătos a fost tot unul cu Tom Hanks: Codul lui Da Vinci. Acolo era totul previzibil de la bun început, așa că m-a luat somnul și cred că am salivat pe juma de sală. În altă ordine de idei, nu vreau să credeți că sunt genul ăla de amator de filme care consideră că un film e prost dacă nu are roboței care se transformă, împușcături, sânge, mațe. Am văzut Stalker de vreo trei ori și dacă nici Tarkovski n-are lungimi, atunci nimeni n-are. Nu am amintit Stalker doar de dragul de a apărea un hipster dubios care a văzut doar Stalker și se crede mare cinefil. După trei ore de Tarkovski, o săptămână încerci să deslușești ce Maica Rusie ai văzut. Și e un exercițiu intelectual bun, zic eu. După trei ore de Atlas, o săptămână te simți mai prost. Pentru că frații Wachowsky îți înghesuie atât de multă informație, încât orice explicație a celor văzute