Un fiu al Gorjului, aflat în viață și în plină glorie în România de azi, le promite gorjenilor să repatrieze osemintele altui fiu al Gorjului, care a cunoscut însă gloria în afara României…
Ponta și Brâncuși. Primul e tipic pentru ceea ce scoate în față România, în indiferent ce domeniu. Al doilea e tipic pentru ceea ce nu are loc în România decît, eventual, sub formă de moaște.
Presupunînd că Brâncuși ar fi rămas aici și ar fi creat exact ceea ce a creat la Paris, nimeni nu i-ar fi recunoscut geniul. Pentru că era prea original, prea nou. Iar noi nu sîntem niciodată în stare să validăm originalitatea, noutatea. Noi nu putem accepta originalul decît după ce acesta a fost deja validat într-o cultură mare. Ca în cazul lui Brâncuși. Sau ca în cazul lui Ionesco. Dacă nu mă înșel, Ionesco scrisese deja aici, în limba română, prima piesă cu care mai tîrziu a avut succes la Paris. Probabil că nici n-a încercat să o dea vreunui teatru, știind că nu avea nicio șansă ca originalitatea lui să prindă aici. Aici, semințele oricărei originalități cad ca pe o lespede de beton. Aici, Ionesco trecea drept un excentric, un ciudat, pe care nimeni n-ar fi îndrăznit să parieze. Aici, Ionescu nu poate fi admirat decît după ce devine Ionesco. Aici, nu îndrăznim să validăm decît, cel mult, ceva ce iese din tipare la modul cantitativ. Pariem pe cel mai mare cîrnat, realizat de un chirurg al cărui subconștient îi trădează obsesia de a nu se fi ridicat niciodată mai sus de nivelul de măcelar, de cîrnățar. Pariem pe cel mai rapid roman, scris de un colhoz de scriitori, de un Stahanov colectiv, care își dă duhul după doar cîteva ore de muncă și după o viață de trîndăvie și gargară gregară…
Aici există o tradiție de neclintit a imitației. Imitația e biblia românului. În urmă cu peste un secol și jumătate, Ion Heliade Rădulescu lansa cunoscutul său îndemn: “Scrieți, băieți, ori
