Un spectacol care trebuie simţit şi nu gîndit, Troienele lui Andrei Şerban de la Iaşi reprezintă o experienţă unică atît pentru cei îmbrăcaţi în costumele Doinei Levintza, cît şi pentru cei îmbrăcaţi în civil, pentru că în cazul acestei montări nu putem vorbi despre cei aflaţi pe scenă şi despre cei aflaţi în sală într-o manieră clasică. O experienţă unică este acest spectacol şi pentru cei care au fost la Trilogia antică în 1990 şi revin acum cu o curiozitate – sceptică, poate – de a vedea dacă s-a putut obţine de la cîntăreţii Operei din Iaşi ceea ce s-a obţinut de la actorii bucureşteni imediat după 1989. Deşi situaţia este departe de a fi aceeaşi, fascinaţia pe care Andrei Şerban a exercitat-o asupra trupei Teatrului Naţional din Bucu­reşti, a muzicienilor şi dansatorilor asociaţi acesteia în 1990, fascinaţie care a generat o capodoperă a teatrului românesc în acea perioadă atît de plină de căutări şi frămîntări, se repetă 22 de ani mai tîrziu în relaţie cu cîntăreţii Operei din Iaşi. Percuţionistul Lucian Maxim, balerina Beatrice Rancea, asistenta de regie Daniela Dima sînt cîţiva dintre cei care şi-au schimbat rolurile, deşi au fost parte şi în procesul de hipnoză colectivă petrecut în urmă cu două decenii la Trilogia antică. Muzicianul Lucian Maxim, instrumentist în anii ’90, a preluat acum responsabilitatea de director muzical şi orchestrator al piesei compuse de Liz Swados, transcriind şi traducînd pentru muzicienii Operei ieşene un text muzical învăţat în anii ’90 de actorii Teatrului Naţional, reorchestrînd şi reformulînd practic coloana sonoră. Iar în paralel cu această inedită experienţă muzicală, Corul Operei Naţionale din Iaşi şi-a dezvoltat şi performanţele actoriceşti aşa cum probabil nu credea că o poate face în urmă cu doar cîteva luni. Managerul operei ieşene, Beatrice Rancea, balerină în versiunea din anii ’90, a avut talentul de a şti cum