Aveam eu cinci ani, iar ea se apropia de 90. Era copil pe când se termina secolul al XIX-lea şi erau timpuri albe, ca astea de acum. Oricum, ea aşa mi le-a povestit. O chema Vasilikia şi nu se născuse pe la noi, ci într-un loc apropiat de nişte munţi mai mult goi, undeva, prin Grecia. Mama ei, Crisia, hotărâse că ar fi bine să-şi lase pământurile aspre şi să vină în nordul Dunării. Le-a spus copiilor c-o să fie bine: Doar suntem vlaşi, mergem acasă. Şi au urcat, aşezându-se la mai puţin de cincizeci de kilometri de Bucureşti.

Nu le-a fost greu fiindcă au fost bine primiţi în comunitate, au învăţat repede şi dialectul, că doar seamănă bine, şi au continuat să fie negustori, la fel ca-n sud. Vasilikia a fost străbunica mea. S-a prăpădit în ‘78, senină şi cu un cui mare, de platină, înfipt în femur, c-aşa puneau doctorii pe vremea aia, ca să ţină. Pe Crisia am văzut-o numai în fotografii, o femeie înaltă, cu părul ridicat într-o coroană nedomesticită, cu bluză albă, strâmtă la mâneci, cu jabou şi guler-tunică, şi-o fustă lungă de sub care ieşeau nişte ghete cambrate pe glezne, cu bumbi. Frumoasă.

Străbunică-mea sprijinea, c-aşa părea, că-i invers, un baston cu creier de argint, dintr-un lemn negru, lăcuit. Îşi purta părul, alb şi lung până în spatele genunchilor, tot ridicat şi tot neîmblânzit. Îmi amintesc de ea şi de povestirile ei fiindcă nu avea altceva de spus decât lucruri trăite. O femeie cam carstică-n aparenţă, nonficţională. Era deja atât de bătrână încât mă credea om mare şi nu-mi spunea poveşti. O visez ciclic, o dată la cinci ani.

Îmi amintesc şi de drumurile lor în căruţe de negustori, pe zăpezi multe şi mari, dar cea mai vie dintre spunerile ei tot sfârşitul lui 1899 îmi este. Nu mi-a fost foarte clar pe-atunci, abia când am învăţat eu la şcoală despre curentele milenariste mi s-au aşezat în limpezime lucrurile, dar am simţit ceva din