„Povești filosofice cretane
și alte poezii din insule“
de Liviu Antonesei, Editura Herg Benet
Într-un interviu acordat recent, rugat să se autodefinească, scriitorul Liviu Antonesei se prezenta astfel: „Cu maximul efort de obiectivare de care aş putea fi în stare, aş spune că sunt un poet care merită citit, după ce a parcurs cam trei vârste lirice, ultima fiind cea inaugurată cu primele „poveşti filosofice cretane“, deci poemele insulare. Antonesei este unul dintre cei mai activi și reactivi scriitori și intelectuali pe care îi avem. Apetitul său intelectual este imens: se implică în dezbaterile publice, scrie poezie și proză, predă la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iași (este doctor în științele educației), membru al PEN Club român, călătorește des în Polonia, de unde se reîntoarce mereu cu tolba plină și ne povestește cum stă țara lui Walesa și a Papei Ioan Paul al II-lea la capitolul cultură și civilizație. Ca o paranteză: stă mult mai bine decât noi, se pare. A debutat cu carte de poezie în – ei, da – anul de grație 1989. „Pharmakon“, cum se numea prima sa carte, a fost mutilată de cenzura vremii, astfel că poetul și-a refăcut cartea și în 1990 apărea cu titlul „Căutarea căutării“. După aceste volume, poetul a luat o vacanță de nouă ani, atât cât spune Horațiu că trebuie să dospească un manuscris înainte de a publicare, și s-a implicat în politică (a fost chiar președinte al Consiliului Județean Iași, vreme de doi ani!), a publicat volume de eseuri și de proză. În 1999, a publicat antologia „Apariția Eonei și celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei“, titlu ce sugerează procesul alchimic al decantării poemului, ca și munca de transmutare a plumbului în aur (ca să folosim o metaforă, firește). Altminteri, Antonesei trage la filosofia ca poveste, indiferent că scrie poezie, proză sau eseu: este mai mereu ceva oracular, mist
